10 minute în care mi s-a prăbușit lumea. Un atac de panică, frică și acceptare

Panica. Nu o simți la început, nu o recunoști și nu vrei să o recunoști. Pentru că tu nu ai timp, ești prea ocupat de dimineață până seară ca să fii perfect. Pentru tine, dar mai ales pentru ceilalți. Asta până când cleștele te cuprinde, te strânge cu totul și simți că aici e sfârșitul. Oare cum e un atac de panică?

Chiar știm ce e stresul?

Creierul nostru nu a fost conceput să reziste stresului pe o perioadă lungă de timp. Psihiatrii ne dau un exemplu simplu. Demult, ieșea omul din peșteră, vâna, mânca și gata. Dar când se întorcea în peșteră, nu avea rate la peștera, nu avea de plătit facturi și multe zeci de alte probleme. Un nivel de stres maxim pe o perioadă scurtă de timp.

Creierul nostru suportă acum stres de nivel mediu, dar constant pe toată perioada vieții.

La care adăugăm multe alte probleme la locul de muncă, burnout, decepție în dragoste…

Și cum să nu simțim că nivelul de stres crește constant când vremurile pe care le trăim ne cer să fim și mai buni, și mai performanți, și mai… Ritmul e tot mai alert, tehnologia și informația te obligă să nu pierzi nimic, iar echilibrul pe care ni-l dorim între muncă și viața personală atârnă de un fir de păr.

Cifrele din sondaje sunt îngrijorătoare. Citeam că șapte din zece angajați se plâng că jobul le afectează starea generală de bine. La firul ierbii, situația e și mai jalnică. Medicii povestesc că s-au umplut cabinetele și secțiile de psihiatrie cu pacienți diagnosticați cu anxietate și depresie.

Citesc statistici zilnic, interviuri, știu cazuri în jurul meu de persoane care trec prin situații limită, ba chiar vedete care au povestit ce li s-a întâmplat din cauza stresului. Pentru mine sunt știri și povești, eu n-am timp să mă relaxez.

Cum am petrecut un atac de panică

10 minute. Atât au durat. Trei atacuri de panică în două seri la rând, două mai blânde, unul mai agresiv. Nu am simțit neapărat că nu pot să respir, poate de aceea nu am știut că e “domnul” atac de panică (așa cum m-am obișnuit să-l alint ca să-l accept). La fiecare persoană se manifestă diferit.

10 minute în care tot ce vedeam era sfârșitul. La 45 de ani, mai voiam să trăiesc, dar nu mă gândeam decât că trebuie să le spun alor mei că îi iubesc. Căldura din corp și durerea din piept erau sufocante, agitația prin care treceam era necunoscută și înfricoșătoare.

Am strigat după ajutor deși migrena m-a călit de-a lungul anilor și m-a învățat să nu mă mai plâng din orice. Acum era diferit. Era necunoscutul. Era panică. Inspiram și expiram pe timpi așa cum știam că se face ca să reglez pulsul. Inutil. Corpul a început să tremure incontrolabil, mâinile, gura nu îmi mai aparțineam, eu deja nu mai eram acolo.

Am așteptat să vină Ambulanța, cele mai lungi minute din viața mea. De-a lungul vieții, am fost internată prin multe spitale, am trecut prin multe, acum a fost prima dată când am văzut panică în ochii soțului meu. Coșmarul nu se mai sfârșea. Inspiră adânc, expiră ușor…

Încet, încet, corpul s-a oprit din tremurat, în interior totul era răvășit ca și cum o furtună pusese la pământ toate organele și acum se chinuiau să se ridice și să funcționeze din nou. E mai bine, a venit Ambulanța, respiră!

Întotdeauna am avut încredere în medici, m-au consultat și mai tineri, și mai bătrâni. Neurologi și alte specialități. Dar dacă am avut o criză migrenoasă și am chemat Ambulanța, a fost inutil.

“Sunați doar pentru o durere de cap? Ați fost la neurolog? Aveți medic de familie?”, eternele întrebări pe care le aud pacienții cu migrenă de la cei din sistem care nu înțeleg încă această boală.

De data aceasta, pentru mine medicul de pe Ambulanță era salvarea, speranța, răspunsul la toate întrebările: Ce se întâmplă cu mine? Tensiune 15 cu 10, mă mai liniștisem un pic, o pastilă amară sub limbă, o voce blândă care îmi pune multe întrebări și glumește cu mine.

Stresul puternic și constant afectează creierul fără să ne dăm seama. Dormim, dar mintea lucrează și nu se odihnește cum trebuie. Ecranele ne afectează mai mult decât ne putem închipui, iar creierul nu este făcut să proceseze atâta informație de dimineață până seara. Are nevoie de pauză. Dacă nu-i dai tu, pune el stop.

De abia atunci am înțeles ce tocmai trăisem și ce se petrece cu mine. Deci așa se simte un atac de panică… Nu apare când ești în priză, sub stres, ci atunci când te relaxezi, chiar și în somn. Oricând. Ai făcut, poți să mai faci. Cum treci peste asta, ce poți face în viitor ca să fie mai bine?

Am scris aceste rânduri ca o formă de terapie, nu neapărat ca să dau sfaturi. Mi-aș dori pentru mine din viitor și pentru cei din jur să spun doar atât: dă-i creierul o pauză din când în când, nu trebuie să fie totul perfect, lumea mai are nevoie și de liniște. Inspiră adânc, expiră ușor …Trăiește în tihnă!