Cel mai greu Revelion din istoria României. Doar speranța nu murise

Cel mai greu Revelion din istoria României. Sfârșitul anului 1917 a surprins România în cea mai proastă perioadă din istoria sa.

După un an și jumătate de lupte grele și pierderi, cu Muntenia, Dobrogea și parte din Moldova ocupate de Puterile Centrale, România se vedea silită, din cauza ieșirii Rusiei din război, să participe la negocierile pentru încheierea unui armistițiu.

Cel mai greu Revelion din istoria României. Singură și izolată

Luna decembrie a anului 1917 a reprezentat un coșmar pentru români. Războiul încetase în urma armistițiului, dar o viitoare pace cu Puterile Centrale nu putea aduce nimic bun pentru România.

Preluarea puterii în Rusia de către bolșevicii lui Lenin a condus la destructurarea întregului front Estic al aliaților. Imediat după ce a acaparat puterea, Lenin a solicitat un armistițiu Puterilor Centrale.

Rămasă singură și izolată pe Frontul de Est, România nu putea continua lupta, astfel că s-a prezentat la negocierile pentru încheierea unui armistițiu de la Focșani. Armistițiul semnat pe 9 decembrie 1917 punea capăt confruntărilor, dar deschidea o perioadă incertă pentru viitorul României.

„Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să rabde!”

O pace încheiată cu Puterile Centrale era din start o pace nefavorabilă țării. La aceste lucruri se adăugau fricțiunile cu aliații, dar și certurile dintre conservatori și liberali. În ciuda acestor lucruri, moralul celor care conduceau România se menținea încă la un nivel înalt.

„Toate aceste greutăți cu bolșevicii, cu nemții, cu aliaţii şi cu miniștrii conservatori prefăcuseră viaţa noastră într-un adevărat şi permanent chin, şi, încă o dată, totuşi moralul nostru era ridicat.

În fiecare zi ne convingeam mai mult de temeinicia vechiului proverb: `să nu dea Dumnezeu omului cât poate să rabde!` Într-adevăr, loviturile soartei veneau din toate parțile unele după altele şi le răbdam, minunându-ne singuri cât era răbdarea noastră de mare. Dealtminteri, două sentimente se zbăteau în sufletul nostru.

În ce priveşte viitorul apropiat, oricât de dureros ar fi fost, el reprezenta o speranță faţă de nesuferita îndoială în care trăiam de atâtea săptămâni. Şi, deci, îl priveam cu un fel de ușurare. Referitor la viitorul mai îndepărtat, credința noastră în izbânda finală a aliaților se întărea tot mai mult.

Însăși veștile ce ne veneau acuma din teritoriul ocupat ne arătau cât de șubredă era situația generală în Austria şi cât de grele erau împrejurările economice din Germania”, își aducea aminte  I.G. Duca, la acea vreme ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor în guvernul condus de Ionel Brătianu.

„Nu știam nici unul ce va fi mâine, care ne va fi soarta şi ce ne mai așteaptă”

Speranța românilor era reprezentată de o victorie a aliaților. Deși aceasta părea îndepărtată, erau semne încă de atunci că Austria și Germania se clatină sub povara războiului, iar aliații erau mai hotărâți ca oricând să lupte până la victoria finală. Intrarea Statelor Unite în război de partea aliaților urma să aibă efecte importante abia în 1918. Toate aceste aspecte țineau sus moralul românilor.

„Ca o ilustrare a moralului nostru ridicat, îmi aduc aminte două serbări aproape vesele în acele zile cumplit de triste. Prima a fost aniversarea la 28 decembrie a celor 25 de ani de căsătorie a Regelui (Ferdinand, n.r.) şi a Reginei (Maria, n.r.) şi, a doua, Revelionul în seara de 31 decembrie spre 1 ianuarie 1918 cu Familia Regală, la Mişu Cantacuzino.

Cu prilejul celor 25 de ani de căsătorie, Regele şi Regina au oferit miniștrilor, lui Prezan, Eremia Grigorescu şi Văitoianu, la Palatul Reginei, o recepție.

Brătianu le-a remis câte un inel turnat din bronzul unui tun luat de la dușman şi a ținut o inimoasă cuvântare, la care Regele, emoționat, a răspuns cu acele fericite cuvinte ce avea întotdeauna darul să găsească în atari împrejurări.

Nu știam nici unul ce va fi mâine, care ne va fi soarta şi ce ne mai așteaptă, tot prânzul s-a desfășurat însă într-o atmosferă de euforie, ce mi-a rămas şi azi întipărită în minte, nota I.G. Duca.

„Am petrecut o seară de iluzii şi de visuri, după ce Enescu ne-a fermecat cu arcușul său”

În condițiile în care se zbătea România la finalul lunii decembrie, o petrecere de Revelion nu putea fi decât ceva funest. Totuși, arcușul lui Enescu și speranța că lucrurilor vor lua o nouă turnură favorabilă României au schimbat în bine atmosfera de la petrecerea de revelion.

„Tot astfel şi la Revelionul de la Mişu Cantacuzino (…). Pentru a sărbători Noul An poftise pe lângă Rege, Regină şi copiii lor, câțiva prieteni printre care se nimerise să fiu şi eu.

Plecând acolo, îmi ziceam ce trist va fi acest început de an. Nicidecum, un neînvins optimism pusese stăpânire pe sufletele noastre şi am petrecut o seară de iluzii şi de visuri, după ce Enescu ne-a fermecat cu arcușul său. Ai fi spus că suntem nu în ajunul denunțării armistițiului şi al imposibilității de a mai rezista, ci în ajunul unei reîntoarceri triumfale la Bucureşti. Am spune inconștiență, nu presimțire stranie, şi totuşi era o întemeiată presimțire.

Parcă aud şi acuma cuvintele Regelui, când la ora 12 am ciocnit tradiționalele pahare de șampanie: `Să ne urăm un an bun, trebuie să vină un an bun, sunt sigur că va fi și ne va aduce împlinirea visurilor pentru care am luptat și am suferit`”, consemna Duca.

Doar 11 luni mai târziu, la 1 decembrie 1918, Transilvania se unea cu România desăvârșind unirea tuturor românilor în granițele statului mamă.