De ce ne-a cutremurat „Plaha”. Oglinda brutală a unei lumi în care trăim deja, chiar dacă nu ne place să recunoaștem
De ce ne-a cutremurat „Plaha”. Folosesc plurarul pentru că am ascultat și am citit părerile multora care au văzut serialul difuzat de la 1 ianuarie pe Netflix.
Serialul, regizat de Igor Cobileanski – pe care-l știți din Afacerea Est sau din primul sezon al serialului Umbre măcar – e inspirat din ascensiunea și prăbușirea lui Vladimir Plahotniuc și nu, nu e doar o producție despre un personaj controversat din spațiul est-european.
Este o oglindă brutală a unei lumi în care trăim deja, chiar dacă ne place sau nu să recunoaștem.
Disconfortul pe care îl provoacă nu vine, de fapt, din revelații spectaculoase sau din fapte necunoscute. Dimpotrivă. Ne cutremură tocmai pentru că recunoaștem mecanismele, pentru că știm că ele funcționează și astăzi, sub alte nume, în alte decoruri, cu alte costume.
O lume în care regulile vechi nu mai contează
Universul din Plaha descrie o realitate în care regulile clasice ale politicii, respectiv ideologia, doctrina, competența, chiar și aparența morală, nu mai au greutate. Sunt anulate pănă la inexistență. În locul lor apar rețele de interese, loialități tranzacționale și alianțe temporare, construite nu pe valori comune, ci pe beneficii imediate.
Partidele nu mai sunt comunități de idei, ci grupuri de influență, iar funcțiile nu mai sunt expresia unui mandat public, ci monedă de schimb. Serialul nu inventează nimic nou, ci doar duce la extrem o realitate pe care o vedem zilnic: politica devine o piață, iar puterea, un produs negociabil.
Un fel de partide politice SRL, unde statul nu e altceva decât un bussines. Fără regulile de bussines.
Puterea ca spectacol și ca frică. De ce ne recunoaștem în serial
Un alt element tulburător este felul în care puterea este reprezentată: nu ca autoritate legitimă, ci ca spectacol controlat prin frică, dependență și manipulare. Personajele nu sunt convinse, ci constrânse. Nu sunt loiale, ci captive.
Plaha arată cum instituțiile statului pot deveni simple decoruri, iar deciziile reale se iau în spații informale, opace, departe de ochii publicului. Justiția, presa, economia, toate sunt absorbite într-un sistem care nu mai funcționează pentru cetățeni, ci pentru conservarea puterii.
Cutremurul vine din senzația că nu privim un trecut exotic, ci o versiune livrescă a prezentului. Chiar dacă povestea este inspirată din Republica Moldova, temele sunt universale: capturarea statului, liderii care devin mai puternici decât instituțiile, democrația redusă la un ritual formal.
Și ne sperie pentru că știm că astfel de sisteme nu apar peste noapte. Ele cresc din compromisuri mici, din tăceri comode, din acceptarea ideii că „toți sunt la fel” și că nimic nu mai poate fi schimbat. Au crescut cu noi, pe lângă noi. Suntem acolo.
E de ajuns doar să ne uităm la știri
Nu putem și nici nu trebuie să citim serialul doar ca pe o biografie mascată sau ca pe o poveste despre un singur personaj malefic.
Plaha este, de fapt, despre un tip de lume, una în care regulile sunt flexibile pentru cei puternici și rigide pentru restul, în care adevărul este negociabil, iar cinismul devine strategie de supraviețuire.
Ne-a cutremurat pentru că ne obligă să ne întrebăm nu doar „cum a fost posibil?”, ci mai ales „cât de departe suntem noi de acest model?”. Iar răspunsul nu e întotdeauna confortabil. E de ajuns doar să ne uităm la știri. Sau în jurul nostru.
