Magistrații români au pierdut definitiv la CEDO procesul privind neplata integrală a restanțelor salariale. Completul de șapte judecători a considerat în unanimitate cererile „vădit neîntemeiate”
Magistraţii români care au reclamat în 2024 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) neplata integrală a restanţelor salariale au pierdut definitiv procesul, după ce joi completul de şapte judecători ai instanţei europene a considerat cererile „vădit neîntemeiate”. În motivarea deciziei, CEDO vorbeşte, printre altele despre „circumstanţe excepţionale şi constrângeri economice şi bugetare” pe care autorităţile au fost nevoite „să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă”.
„În acest context de criză economică acută şi de durată şi în ciuda resurselor financiare insuficiente, autorităţile interne sunt cele care au pus în aplicare o serie de ajustări succesive care au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti”, adaugă CEDO.
Instanţa europeană subliniază că judecătorii naţionali chemaţi să se pronunţe asupra unor componente ale remuneraţiei de care puteau beneficia ei înşişi erau „susceptibili” de a genera „un conflict de interese”, „interesul lor patrimonial personal putând interfera cu exercitarea imparţială a funcţiilor lor judiciare”.
De asemenea, instanţa a constatat că sumele datorate tuturor celorlalţi funcţionari erau mult mai mici decât cele datorate magistraţilor, dar şi că reclamanţii nu fac parte dintr-un grup vulnerabil, iar neplata integrală şi imediată a sumelor solicitate nu i-a privat de singurul lor mijloc de subzistenţă şi nu i-a expus riscului de a nu dispune de mijloace suficiente pentru a-şi asigura subzistenţa.
Printr-o decizie de Cameră din 13 octombrie 2026, pronunţată în cauza Puşcaşu şi alţii contra României CEDO, reunită într-un complet de şapte judecători, a respins, în unanimitate, cererile magistraţilor români care au reclamat neplata integrală a restanţelor salariale, ca fiind „vădit neîntemeiate”, decizia fiind definitivă.
Anunțul CEDO privind reclamația magistraților români
Potrivit unui comunicat de presă al CEDO, cauza a privit chestiunea neexecutării integrale a unor hotărâri judecătoreşti prin care Statul roman a fost obligat să plătească reclamanţilor, judecători şi foşti judecători, diferite sume de bani cu titlu de despăgubire pentru diferenţele de remuneraţie considerate a fi discriminatorii în raport cu alte categorii de magistraţi sau funcţionari.
Judecătorii instanţei europene au reamintit, fără să tranşeze excepţiile ridicate de Guvern, că CEDO nu are rolul de a se substitui instanţelor interne şi că interpretarea legislaţiei naţionale revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor judecătoreşti.
„Ea observă totuşi că, de-a lungul timpului, fără a modifica în mod formal legile succesive care reglementează remuneraţia magistraţilor, jurisprudenţa constituţională şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au contribuit la reconfigurarea cadrului juridic aplicabil remuneraţiei judecătorilor. De altfel, atunci când judecătorii naţionali au fost chemaţi să se pronunţe asupra unor componente ale remuneraţiei de care puteau beneficia ei înşişi, participarea lor la adoptarea unor astfel de decizii era susceptibilă să genereze un conflict de interese, interesul lor patrimonial personal putând interfera cu exercitarea imparţială a funcţiilor lor judiciare”, subliniază judecătorii CEDO.
Potrivit aceleiaşi surse, în plus, instanţele „par să îşi fi depăşit rolul tradiţional de interpretare şi aplicare a legii, situaţie susceptibilă să creeze impresia unui conflict de interese interinstituţional care relevă o tensiune între puterea judecătorească şi puterile legislativă şi executivă”.
„Or, Curtea subliniază că judecătorul naţional nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente în alegerea politicilor bugetare şi economice, priorităţile în materie de cheltuieli şi alocarea resurselor publice, intrând în competenţa puterilor executive şi legislative, care dispun, în acest domeniu, de o largă marjă de apreciere”, adaugă sursa citată.
Potrivit comunicatului citat, pentru a concluziona că cererile sunt vădit nefondate, Curtea reiterează mai întâi că statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Totuşi, ea consideră că prezenta cauză priveşte „circumstanţe excepţionale şi constrângeri economice şi bugetare” pe care autorităţile au fost nevoite „să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă”.
„În acest context de criză economică acută şi de durată şi în ciuda resurselor financiare insuficiente, autorităţile interne sunt cele care au pus în aplicare o serie de ajustări succesive care au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti, în paralel cu aplicarea unei politici de redresare pe termen lung a finanţelor publice şi garantarea menţinerii unor activităţi şi servicii publice esenţiale. Această abordare reflectă eforturile depuse de autorităţile naţionale în vederea asigurării unui echilibru între interesele publice şi cele private în cauză”, se arată în comunicatul citat.
Documentul mai arată că, în aceste condiţii şi având în vedere, de asemenea, „situaţia particulară a reclamanţilor”, Curtea „nu poate concluziona, în ciuda duratei semnificative a perioadelor de neexecutare în cauzele de faţă, că neexecutarea integrală a hotărârilor litigioase ar fi adus atingere esenţei însăşi a dreptului reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti sau le-ar fi impus o sarcină individuală excesivă”.
Ce presupunea reclamația magistraților din România
Reclamanţii sunt cinci cetăţeni români născuţi între 1971 si 1986, judecători sau foşti judecători care au obţinut hotărâri judecătoreşti favorabile prin care Ministerul Justiţiei şi instanţele la care şi-au exercitat funcţia de magistrat au fost obligate să le acorde beneficii financiare, din care ar trebui să mai primească, conform susţinerilor reclamanţilor, sumele de 60.000 EUR, 30.000 EUR, 107.454 EUR, 571.891,74 EUR şi, respectiv, 381.868,12 EUR.
Între 2006 şi 2009, magistraţii români au iniţiat numeroase acţiuni în justiţie menite să constate existenţa unei discriminări salariale faţă de alte categorii de magistraţi sau funcţionari care beneficiau de un regim de remunerare mai avantajos. Aceste acţiuni au determinat, în general, instanţele să constate o diferenţă nejustificată de remunerare şi să acorde reclamanţilor drepturile revendicate sau despăgubiri.
Datorită valorii ridicate a sumelor în cauză, a căror plată reprezenta un efort semnificativ pentru bugetul de stat, guvernul a adoptat, începând din 2009, mai multe acte normative succesive pentru a eşalona plata acestora. Statul a plătit sumele pe care le considera datorate magistraţilor în temeiul hotărârilor pronunţate între 2006 şi 2010, prin tranşe anuale succesive eşalonate între 2008 şi 2015.
În perioada 2016-2021 s-a conturat un nou val de litigii la nivel naţional, referitor la interpretarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în perioada 2006-2010 şi la stabilirea veniturilor magistraţilor în noul cadru legislativ care prevedea ca modalitate de salarizare nivelul maxim în cadrul fiecărei categorii profesionale. In acest context, Curtea Constituţională printr-o decizie nr. 794/2016 a decis că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi că personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale.
Printr-o decizie nr. 36/2018, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a explicat că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. După intrarea în vigoare a legii cadru nr. 153/2017, s-a conturat o nouă serie de litigii salariale între magistraţi şi Ministerul Justiţiei, precum şi instanţele la care aceştia îşi exercitau funcţia, privind chestiunea dacă beneficiile recunoscute anterior prin jurisprudenţă sau prin anumite legi în favoarea altor magistraţi sau funcţionari publici ar trebui să li se extindă şi lor, în numele principiilor egalităţii şi nediscriminării. S-au adăugat, de asemenea, cereri de executare silită şi acţiuni având ca obiect stabilirea penalităţilor de întârziere.
Considerând că plata imediată a tuturor creanţelor salariale risca să aibă un impact semnificativ asupra bugetului de stat, guvernul a continuat să adopte în fiecare an dispoziţii legale care prevedeau eşalonarea plăţii sumelor respective şi a dobânzilor aferente. Ulterior, având în vedere creşterea constantă a deficitului public al ţării începând cu 2019, iniţierea de către Consiliul Uniunii Europene a unei proceduri privind deficitul excesiv împotriva României şi contextul pandemiei de COVID-19, guvernul a continuat să adopte ordonanţe anuale privind măsuri bugetare şi fiscale, cu scopul de a reduce cheltuielile publice într-o situaţie pe care o califica drept urgentă şi extraordinară.
În 2023, Guvernul a decis ca plata scadenţelor neplătite să fie eşalonată pe o perioadă de cinci ani, începând cu 2024. În 2025, având în vedere că în 2024 deficitul public se agravase şi mai mult, ajungând la 9,3 % din PIB, şi ţinând seama de recomandările formulate în 2025 pentru România la nivel european, guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă care prevedea amânarea până în 2026 a scadenţelor de plată care ar fi trebuit achitate în 2025, dar care nu fuseseră încă achitate la data intrării sale în vigoare.
Potrivit comunicatului citat, Guvernul precizează că, pentru perioada cuprinsă între 2006 şi 2022, Ministerul Justiţiei a plătit magistraţilor, în executarea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor administrative, suma de 2.556.604.346 RON, adică aproximativ 604.398.190 EUR. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii a plătit, din 2006 până în iunie 2026, suma de 118.305.943 RON, adică aproximativ 27.641.575 EUR, în timp ce Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a plătit, la rândul său, pentru perioadele cuprinse între 2010 şi 2022, suma de 4.579.420.000 RON, adică peste un miliard de euro.
Guvernul precizează, de asemenea, că în perioada 2006-2025 toate celelalte ministere luate împreună au plătit funcţionarilor publici, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, suma totală de aproximativ 73.234.680 EUR.
Potrivit Guvernului, pentru anul 2026, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul General, în calitate de ordonatori de credite, au solicitat alocarea sumei totale de aproximativ 1,4 miliarde de euro cu titlu de restanţe neplătite decurgând din hotărâri judecătoreşti si decizii administrative, inclusiv dobânzi.
Conform informaţiilor furnizate de Guvern, indemnizaţia medie netă a unui magistrat, stabilită prin lege, şi pensia medie netă a unui magistrat sunt cu mult superioare salariilor medii din celelalte instituţii publice, precum şi pensiei medii nete din sistemul public.
„Invocând articolul 6 (dreptul la un tribunal) şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii), reclamanţii s-au plâns de faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea lor cu privire la diverse beneficii financiare nu au fost executate integral şi denunţau o încălcare a dreptului lor la un tribunal şi a dreptului la respectarea proprietăţii lor”, se arată în comunicat.
Motivarea și decizia Curții
Având în vedere caracterul similar al cererilor, Curtea le-a examinat împreună într-o singură decizie.
Potrivit judecătorilor CEDO, „statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească”. Totuşi, ea consideră că prezenta cauză priveşte „circumstanţe excepţionale” care se caracterizează mai ales prin ”amploarea şi caracterul imprevizibil al obligaţiilor financiare care revin statului şi prin constrângerile economice şi bugetare pe care autorităţile au trebuit să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă”.
Curtea observă că sfera drepturilor recunoscute magistraţilor vizaţi de hotărârile judecătoreşti a fost conturată treptat printr-o jurisprudenţă în continuă dezvoltare. De asemenea, deşi intenţia iniţială a legiuitorului a fost aceea de a exclude luarea în considerare, la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei, a drepturilor obţinute prin hotărâre judecătorească, acestea au fost incluse, sub efectul combinat al deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţii de Casaţie si justiţie, în sistemul menţionat şi extinse la toţi magistraţii aflaţi în aceeaşi situaţie.
Curtea mai observă că multiplicarea acţiunilor în justiţie şi a deciziilor interpretative „a îngreunat orice estimare prealabilă a costului total al acestor creanţe şi a impactului lor asupra finanţelor publice” şi notează că măsurile de eşalonare, reeşalonare si amânare a plăţii creanţelor au fost decise prin acte normative previzibile.
Curtea consideră că obiectivele enunţate în aceste acte legislative priveau interesul general şi urmăreau scopul legitim de a reduce cheltuielile publice, de a reechilibra bugetul şi de a redresa situaţia economică a ţării. În plus, Curtea reaminteşte că, într-o situaţie de criză economică acută, un stat poate lua măsurile pe care le consideră necesare, nu numai pentru a remedia criza bugetară a momentului, ci şi pentru a-şi redresa finanţele publice în mod durabil.
„În acest context, chiar dacă hotărârile judecătoreşti favorabile reclamanţilor nu au fost încă executate în integralitate şi chiar dacă s-a decis o amânare a plăţii, autorităţile naţionale au pus în aplicare, într-un context de criză acută şi de durată, şi în ciuda insuficienţei resurselor financiare disponibile, o serie de ajustări succesive care le-au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti, în paralel cu aplicarea unei politici de redresare pe termen lung a finanţelor publice şi garantarea menţinerii unor activităţi şi servicii publice esenţiale. Această abordare reflectă eforturile depuse de autorităţile naţionale în vederea asigurării unui echilibru între interesele publice şi cele private în cauză”, subliniază judecătorii CEDO.
Curtea reafirmă că nu îi revine sarcina de a stabili dacă ar fi putut fi adoptate alte măsuri pentru reducerea deficitului bugetar şi depăşirea crizei economice, aceste chestiuni intrând în sfera marjei de apreciere a statului. În plus, nu revine judecătorului naţional să se substituie autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte opţiunile de politică bugetară şi economică, definirea priorităţilor în materie de cheltuieli şi repartizarea resurselor publice ţinând de competenţa puterilor executivă şi legislativă, care dispun în această privinţă de o largă marjă de apreciere.
Curtea notează că toate măsurile luate de autorităţi se înscriu în cadrul unui program de austeritate mai cuprinzător, menit să asigure o contribuţie la efortul bugetar atât a altor funcţionari publici, cât şi a societăţii româneşti.
„Curtea observă că sumele datorate tuturor celorlalţi funcţionari erau mult mai mici decât cele datorate magistraţilor, recunoscând că sumele restante solicitate de către reclamanţi sunt substanţiale. Totuşi, veniturile lunare pe care reclamanţii în cauză le-au primit şi continuă să le primească sunt, de altfel, cu mult mai mari decât salariul sau pensia medie din România şi depăşesc chiar şi indemnizaţiile primite de cele mai înalte autorităţi ale statului. Curtea nu poate trage concluzia că reclamanţii fac parte dintr-un grup vulnerabil şi că neplata integrală şi imediată a sumelor solicitate i-a privat de singurul lor mijloc de subzistenţă sau i-a expus riscului de a nu dispune de mijloace suficiente pentru a-şi asigura subzistenţa”, arată Curtea în motivare.
Curtea consideră, aşadar, că reclamanţii nu au demonstrat că neexecutarea, până în prezent, integrală a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor le-a impus o sarcină individuală excesivă.
În sfârşit, Curtea reiterează că, într-un context de dificultăţi economice şi bugetare excepţionale, autorităţile naţionale competente, şi anume puterea legislativă şi cea executivă, sunt cele mai în măsură să ţină seama de contextul socio-economic specific al statului membru şi să adopte, în exercitarea competenţelor lor respective, măsuri adecvate pentru a asigura concilierea intereselor în cauză.
„Atâta timp cât măsurile puse în aplicare asigură un just echilibru între interesele concurente în cauză, Curtea nu pune la îndoială oportunitatea acestora. In caz contrar, ar exista riscul de a se substitui, în contradicţie cu principiul subsidiarităţii, autorităţilor naţionale într-un domeniu în care acestea dispun de o largă marjă de apreciere. În aceste condiţii, Curtea nu poate concluziona, în ciuda duratei semnificative a perioadelor de neexecutare în cauzele de faţă, că executarea parţială a hotărârilor litigioase ar fi adus atingere esenţei însăşi a dreptului reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti sau le-ar fi impus o sarcină individuală excesivă. Rezultă, prin urmare, că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse”, se mai arată în decizia de joi a CEDO.
În unanimitate, completul de şapte judecători ai CEDO au declarat cererile inadmisibile.
Aceste cereri au fost depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 3 ianuarie, 5 aprilie şi, respectiv, 10 mai 2024.
Decizia a fost adoptată de o Cameră formată din şapte judecători din Georgia, Bosnia şi Herţegovina, Germania, Portugalia, România, Austria şi Olanda.
