Măsurile de austeritate luate de Guvern în timpul Marii Crize din anii 30. Cum se descurcau românii

Măsurile de austeritate luate de Guvern în timpul Marii Crize din anii 30. Marea Criză Economică a lovit România cu o forță deosebită, începând din 1928-1929.

Principalul impact nu a venit inițial din impozitele directe, ci din scăderea drastică a prețurilor produselor agricole pe piețele internaționale.

Prețurile la grâu și alte produse agricole, principalele surse de venit ale majorității populației, au scăzut cu peste 50% între 1929 și 1931. Țăranii, deja îndatorați, nu mai puteau plăti datoriile și nici impozitele.

Baza de impozitare s-a redus, iar încasările din impozite au scăzut, deși nevoia de bani a statului era mare din cauza datoriei externe semnificative. Datoria externă era mare, iar serviciul datoriei consuma o parte importantă din bugetul statului.

Măsurile de austeritate luate de Guvern în timpul Marii Crize din anii 30. Tăierea cheltuielilor

În fața crizelor bugetare tot mai mari, guvernele (în principal național-țărăniste și apoi liberale) au adoptat un mix de măsuri, concentrate mai mult pe tăierea cheltuielilor și încercări de unificare fiscală decât pe o creștere generală și imediată a taxelor.

 Impozitarea directă

În anii crizei, sistemul fiscal interbelic era încă eterogen, moștenit de la provinciile unite. O reformă fiscală majoră avea să vină după apogeul crizei, dar a vizat eficientizarea și lărgirea bazei de impozitare:

Legea impozitului pe venitul global  din 1933 a fost una dintre cele mai importante măsuri luate. Scopul era modernizarea și unificarea contribuțiilor directe. Aceasta însemna trecerea la un impozit progresiv care taxa venitul total (global) al unei persoane, nu doar veniturile pe categorii (agricole, industriale etc.), ca până atunci.

Deși era o măsură modernă, ea a intrat în vigoare spre sfârșitul crizei, iar aplicarea ei a fost dificilă.

Creșteri de tarife

Statul a apelat la creșterea taxelor pe consum și la taxe vamale. Taxele pe produse de larg consum sau cele de lux au fost majorate, afectând puterea de cumpărare a populației.

S-au impus tarife vamale mai mari pentru a proteja producția internă de concurența străină, dar aceasta a scumpit produsele importate, afectând consumatorii.

„Curbele de Sacrificiu” și reducerea salariilor

Cea mai resimțită măsură pentru o parte importantă a românilor, în special funcționarii publici, au fost reducerile salariale repetate, cunoscute sub numele de „curbele de sacrificiu”.

Guvernele au redus în mod drastic salariile angajaților de stat (funcționari, profesori, militari) pentru a diminua cheltuielile bugetare, deoarece veniturile din impozite nu mai acopereau cheltuielile.

Deși nu erau strict taxe, aceste reduceri au funcționat ca o diminuare forțată a puterii de cumpărare și au generat nemulțumiri și greve.

Lichidarea datoriilor

Pentru a rezolva problema uriașă a datoriilor țărănești și a lichida criza agrară, a fost adoptată Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane în 1934.

Aceasta a reprezentat o formă de intervenție de stat majoră, prin care o parte din datoriile acumulate de agricultori și orășeni (din cauza scăderii prețurilor și a incapacității de plată) erau șterse sau reeșalonate în condiții mult mai avantajoase, la rate mai mici.

A fost o măsură crucială pentru salvarea a milioane de țărani de la executare silită și a contribuit la relansarea economică ulterioară.

Colaps general

În timpul Marii Crize, românii au fost afectați nu doar de impozite, ci de un colaps economic general. Scăderea prețurilor la produsele agricole și lipsa cererii au sărăcit majoritatea populației rurale.

Funcționarii au suferit direct din cauza tăierilor salariale (curbele de sacrificiu). Criza a forțat adoptarea unor legi moderne (precum impozitul pe venitul global) care, deși menite să stabilizeze finanțele, au adăugat o presiune fiscală structurată pe termen lung.

În ansamblu, guvernul a reacționat printr-o combinație de austeritate, protecționism economic și intervenție de stat pentru salvarea debitorilor, încercând să echilibreze bugetul fără a găsi o soluție simplă de majorare a taxelor într-un mediu economic în colaps.

S-a revenit la troc

Țăranii, majoritari și recent împroprietăriți după Reforma Agrară din 1921, au fost cei mai afectați de criză. Țăranul care producea grâu, de exemplu, primea pe un chintal (100 kg) de grâu un preț de 2-3 ori mai mic în 1933 față de 1929.

Pentru că nu mai aveau bani lichizi, în multe sate s-a revenit la troc (schimbul de produse) sau se foloseau produsele agricole ca mijloc de plată. Majoritatea țăranilor erau puternic îndatorați la bănci sau cămătari pentru a cumpăra pământ (ratele de la împroprietărire) sau unelte. Chiar dacă prețul grâului scădea, valoarea ratei de rambursat nu scădea, ducând la o situație disperată.

Foamea

În anii de criză, alimentația a devenit mai precară. Se baza pe porumb (mămăligă), lapte și produse vegetale. Carnea era consumată rar, în special la sărbători. Subnutriția era o problemă reală.

Majoritatea locuințelor erau modeste, adesea făcute din chirpici sau lemn, cu una sau două camere. Era obișnuit ca întreaga familie (care era numeroasă, adesea 5-10 membri) să locuiască și să doarmă într-o singură cameră.

Serviciile medicale erau aproape inexistente în mediul rural. Igiena precară și alimentația slabă duceau la o mortalitate infantilă ridicată și la o speranță de viață scăzută (estimată la aproximativ 42 de ani în 1932).

 Șomaj și austeritate

Deși orașul era mult mai modern și polarizat (de la elita bogată la periferiile sărace), criza a afectat și românii de rând din mediul urban.

Multe fabrici și întreprinderi au redus producția sau s-au închis din lipsă de piață de desfacere. Acest lucru a dus la șomaj în masă (numărul șomerilor a ajuns la zeci de mii, cifră subestimată de statistici).

Cei care își păstrau locul de muncă se confruntau adesea cu scăderea salariilor și program redus. Lipsa locurilor de muncă și condițiile grele au dus la proteste și mișcări sociale majore, cel mai cunoscut exemplu fiind grevele de la Atelierele CFR Grivița din 1933.

În marile orașe (București, Iași, Cluj), criza locuințelor era acută. Familiile cu venituri medii locuiau în apartamente modeste, în timp ce săracii de la marginea orașelor trăiau în cocioabe și mahalale fără utilități de bază (apă curentă, electricitate, canalizare).