Schengen România: victoria unor combinații antieuropene

Dacă mai are nevoie cineva de o dovadă a urgenței reformei Tratatului Uniunii Europene, să privească încă o dată către blocarea de către Austria a accesului României în Spațiul Schengen.

Chiar dacă lucrurile ar trebui să fie simple, în economia politică europeană democrația e un lucru complicat, căci distanța cea mai scurtă dintre două puncte nu este linia dreaptă.

Iată de ce: Parlamentul European, cea mai legitimă instituție a UE, deoarece este rezultatul votului direct, a adoptat numeroase rezoluții care cer aderarea de urgență a României și Bulgariei. Nu în van, nu către Sfântul Duh, ci adresate Comisiei Europene, cu solicitarea imperativă ca aceasta să ceară Consiliului UE, un fel de „Cupolă”, rezolvarea fără întârziere a unei situații rușinoase, sfidătoare la adresa cetățenilor.

Dar, deși eurodeputații reprezintă circa 450 de milioane de cetățeni și este ales de 165 de milioane de alegători (al doilea cel mai mare electorat din lume), împarte funcția legislativă cu Consiliul UE și Comisia, căci așa este Tratatul. Și chiar dacă Parlamentul are o legitimitate mai presus de îndoială, nu are control asupra inițiativei legislative și trebuie să-și negocieze poziția de fiecare dată. Dar nu are ultimul cuvânt.

Nu poate înainta propriile legi, iar cele pe care le poate avansa sunt cu titlu de recomandare.

Dacă vocea cetățeanului chiar contează, un nou Tratat al UE, care să corecteze o anomalie și să dea Parlamentului putere reală de decizie, devine o prioritate. Mai ales că, după ceea ce s-a numit „Conferința privind viitorul Europei” a rezultat clar că populația UE își dorește o reprezentare mai practică, mai eficientă, o dovadă că cineva îi ascultă vocea, aspirațiile, îi cunoaște planurile și le pune în practică.

În mod ironic, eurodeputații austrieci susțin aderarea României la Schenghen, cancelarul Karl Nehammer are alte interese. Nu le va scrie în memorii, căci ar trebui să-și devoaleze simpatiile intime. Iar dacă ar face-o, ghinion, căci cine să îndrăznească să suspende fondurile din PNRR-ul austriac?

Iar Tratatul nu prevede eliminarea din UE. Chiar dacă ar prevedea, există teoria că trebuie să-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape. Chiar dacă te sufocă? Chiar, căci oricum, nu le poți arăta ușa.

În lipsa unei diplomații economice eficiente, un concept pe care alte state îl aplică de mult, cu succes, României nu-i mai rămâne decât să spere că într-o zi, cuprins de remușcări, Nehammer va ridica piciorul de pe frână.

Dar în acest timp, să ne gândim, o secundă, că Parlamentul ar căpăta puterea de a decide. E clar, aderarea s-ar produce în secunda următoare.

Ceva, însă, îmi dă frisoane, și am spus-o în plen acum un an: dacă din iulie 2024, jumătate dintre eurodeputați vor fi extremiști? Cu acest coșmar viu, sumbru, putem trăi? Nu putem, căci acest coșmar continental este tot ce își dorește Vladimir Putin. Planul său ideologic conține o Românie măcinată de euroscepticism, cetățeni depresivi care înjură Bruxelles-ul, manipulați de circari fără Dumnezeu. O populație căreia îi tremură genunchii, abonată la sărăcie, fără bani europeni, este tot ce își dorește în România.

Ce-am mai avea de făcut pentru a adera la Schengen, dacă nu putem să ne bucurăm de ajutorul atâtor companii austriece cu cifre de afaceri colosale în România?

Am putea, de pildă, să ne folosim de logica mincinoasă a lui Nehammer legată de migranții ilegali.

Am putea controla minuțios, fără grabă, 2-3 zile, toate camioanele și trenurile cu destinația Austria, să nu scape cumva vreun migrant ilegal pe la granița României. Inclusiv trenurile cu țiței și produse petroliere.