Totul despre Rwanda, țara africană unde vrea Boris Johnson să trimită migranții. Măcelul din 1994
Refugiații care încearcă să obțină azil politic în Marea Britanie vor fi deportați în Rwanda, pe baza unui nou plan elaborat de guvernul de la Londra. Afirmația lui Boris Johnson a atras valuri de critici, mai ales după ce acesta a susținut că ar fi vorba despre ”una dintre cele mai sigure țări de pe glob”. MediaFlux îți spune totul despre Rwanda, țara unde a fost comis un genocid sângeros în 1994, dar și o țară criticată des pentru abuzuri și încălcări ale drepturilor omului.
În perioada 6 aprilie-4 iulie 1994, „țara celor 1000 de coline” s-a transformat în „infernul celor 1000 de coline”. Politica unui regim dictatorial (provenit din etnia dominantă, hutu) a generat ultimul genocid al secolului al XX-lea (în dauna etniei minoritare, tutsi).
Totul despre Rwanda, țara africană unde vrea Boris Johnson să trimită migranții. Centre de detenție
Cei care reușesc să ajungă în Regat „nu vor mai fi duși la hotel pe o mulțime de bani publici”, ci vor fi duși în centre de detenție, a precizat premierul britanic. El a mai susținut că, în timp, se va dovedi un important element de descurajare a migrației ilegale.
Măsura a fost criticată dur de organizațiile pentru drepturile refugiațiilor care spun că ea este „crudă”, punând la îndoială costurile și impactul și aducând în discuție îngrijorările legate de respectarea drepturilor omului în Rwada.
Scurt istoric al etniilor din Rwanda
Cei mai vechi locuitori ai Rwandei sunt pigmeii, numiti twa. Aceștia reprezintă acum doar 1% din populatie. Modul lor de viață este preistoric. Au ca îndeletniciri vânatul, olăritul și artizanatul. Sunt disprețuiti atât de hutu cât și de tutsi.
Peste aceasta populație ancestră au venit, în jurul primului mileniu al erei creștine, valurile de migratori bantu, din vestul Africii. Populațiile bantu practicau agricultura și stăpâneau tehnica metalurgiei fierului. S-au stabilit în regiunea „Marilor Lacuri”.
Dar aici, noii sosiți au devenit sedentari, intrând în istorie sub numele de hutu.
Linistea le-a fost tulburată de venirea altor migratori (secolele XV-XVII): triburile tutsi, „păstori de tip etiopid”, caracterizați prin tenul mai deschis și fiind foarte înați – atingeau frecvent înalțimea de doi metri.
Alungați de seceta și de terenurile aride din nord, tutsi și-au adus cirezile de animale în Rwanda, „o țară de vis”, acoperită de „păduri și pășuni”
Piramida socială care a funcționat trei secole
Având tradiția razboinică a triburilor pastorale, tutsi au subordonat populatiile twa si hutu. Dar între hutu si tutsi s-au stabilit norme de conviețuire pașnică.
S-a constituit astfel o piramidp socială, având ca baza majoritatea hutu. Palierele superioare reveneau aristocratiei tutsi, alcatuita din: șefii turmelor, șefii terenurilor agricole și șefii militari. În vârful piramidei se afla regele, mwami, care domnea absolutist
Acest sistem a funcționat fără probleme, timp de trei secole. Dar, odată cu mișcarea de emancipare hutu, contractul a fost denunțat.
”Demonii” dezbinării etnice
Totuși, sub aspect cultural, tutsi au fost asimilati; au adoptat credințele și dansurile hutu si, mai ales, limba acestora, kinyarwanda. Făcand o radiografie a raporturilor interetnice din Rwanda, istoricul Basil Davidson spune că „timp de secole înaintea invaziei europene, hutu si tutsi trăiau în perfectă armonie”
”Demonii” dezbinarii etnice au fost provocați de prezența colonială europeana:germană, între 1894 si 1916, și belgiană, din 1916 până la independența din 1962. Ca pretutindeni in Africa, europenii au dus și în Rwanda prejudecatile rasiale. Ei au descoperit, subit, flagrante diferențe între hutu și tutsi.
Segregarea a fost indusă de europeni pe ideea :”minoritarii tutsi erau considerați mai inteligenți și mai îndreptățiți să conducă datorită trăsăturilor lor caucaziene, în vreme ce hutu, cu aspect negroid, erau considerați mai puțin dotați”
Astfel, decenii la rând, hutu „s-au înfundat într-un complex al inferioritatii”, care a provocat sechele psihologice populației majoritare.
Secolele următoare au adâncit problemele, iar drama finală avea să se consume în anul 1994.
Ca rezultat al politicii „Dezbină și stăpânește” țara a fost condusă până la independență de minoritatea Tutsi sub presiuni majore. În 1961 când Rwanda și-a proclamat independența conducerea țării a fost preluată de hutu.
După anii 1950, Belgia a început să-i sprijine pe etnicii hutu, care după mai mulți ani de asuprire, au folosit aceleași metode de asuprire împotriva comunității tutsi.
1994: 1 milion de oameni masacrați …
Tensiunile și conflictele dintre minoritatea tutsi și majoritatea hutu au continuat până în 1994.
În 1994, președintele Habyarimana, de proveniență hutu, se așază la masa negocierilor cu tutsi. Părțile încheie un acord. Conform acordului, tutsi vor participa, de asemenea, la guvernarea țării și vor avea un cuvânt de spus. Însă Habyarimana a fost ucis, avionul său fiind doborât.
Hutu care i-au acuzat pe tutsi de asasinarea șefului statului, încep un masacru teribil. Aproximativ un milion de tutsi și hutu moderați au fost măcelăriți în 100 de zile, aproximativ 10 000 de oameni au fost uciși pe zi. În masacrul sprijinit și de către autoritățile țării și de mass media nu au existat arme de foc.
Hutu radicali au ucis sute de mii de oameni cu macete, pe unii i-au ars, și au violat femei.
Cardurile de identitate diferite pentru hutu și tutsi introduse de Belgia în scopul dezbinării au facilitat identificare și uciderea etnicilor tutsi. După o sută de zile, genocidul s-a încheiat cu intrarea Frontului Patriotic din Rwanda (RPF) în capitală.
ONU și-a retras trupele staționate
La începutul genocidului, 2500 de militari din trupele ONU de menținere a păcii care ar fi putut deveni singurul refugiu pentru tutsi în acest genocid au fost staționați în țară.
Însă reacția misiunii ONU de menținere a păcii a fost cel puțin ciudată. Consiliul de Securitate al ONU ia decizia de a reduce numărul de militari de la 2 500 la 250.
