Violența în România: Când viața ta pare normală, dar e de fapt abuz
Mii de români trăiesc în violență fără să știe. Sunt femei, copii și chiar bărbați care nu recunosc abuzul pentru că l-au văzut toată viața. Violența nu înseamnă doar bătaie. E control, umilire, frică, izolare. Și niciuna nu e justificată.
Violența nu e doar fizică. Și nu e niciodată justificată
În România, violența este prezentă în multe case, dar nu întotdeauna este recunoscută. O palmă pentru că a greșit, un ton ridicat pentru că merită, un telefon verificat fără acord, un card de salariu controlat de altcineva – toate acestea sunt forme de abuz. Dar multe persoane nu le percep așa.
„Așa am crescut. Tata o jignea pe mama mereu. Vecinul își înjura soția. Mi s-a părut normal. Abia la 40 de ani mi-am dat seama că nu e„, spune o femeie dintr-o campanie a Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse.
Statistici șocante: Peste 130.000 de cazuri raportate anul trecut
În spatele fiecărei statistici e o poveste. Uneori, una spusă la poliție, alteori una tăcută, care nu ajunge niciodată pe hârtie. În 2023, poliția a intervenit în peste 108.000 de cazuri de violență domestică. În 2024, numărul a crescut la peste 132.000. Pare mult. Și este. Dar nu neapărat pentru că violența ar fi mai prezentă decât înainte. Poate doar mai vizibilă. Mai raportată. Mai greu de ignorat.
Ce nu arată cifrele: frica, rușinea și tăcerea
Tot mai multe femei prind curajul să vorbească. Să ceară ajutor. Să spună „ajunge”. Dincolo de aceste cifre oficiale, sunt mii de alte cazuri care rămân nespuse. Femei care nu depun plângere. Care tac. Care nu au unde să plece sau cred că nu le va crede nimeni., sunt mii de alte cazuri care rămân nespuse. Femei care nu depun plângere. Care tac. Care nu au unde să plece sau cred că nu le va crede nimeni.
De ce rămân victimele în relații abuzive
Cele mai multe victime sunt femei. În multe cazuri, agresorul este chiar partenerul sau un membru apropiat al familiei. Violența se strecoară treptat, nu începe cu o palmă. La început, poate părea gelozie, grijă exagerată, o ceartă mai aprinsă. Apoi devine obișnuință. Control. Frică.
În mediul rural, abuzul este și mai greu de rupt: frica de gura lumii, rușinea, dependența financiară sau convingerea că „așa e peste tot” țin multe femei captive într-un cerc tăcut și dureros. De multe ori, nu e vorba doar de lipsa unui loc unde să plece. Ci și de teama că nu vor fi crezute, că nu vor putea supraviețui singure sau că le vor fi luați copiii. Și atunci rămân. Rămân și speră că mâine va fi altfel. Că el se va schimba. Că totul va trece. Dar nu trece.
Când nu știi că ești victimă
Una dintre cele mai mari probleme este normalizarea abuzului. Cu alte cuvinte, multe femei – dar și bărbați – trăiesc în relații în care există violență, dar nu o recunosc, pentru că nu există sânge, lovituri sau vânătăi. În mintea multora, violența înseamnă doar bătaie. Dar în realitate, există mai multe forme de abuz care dor la fel de tare, doar că nu se văd.
Violența emoțională înseamnă să fii jignit mereu, batjocorit, umilit în fața altora. Să ți se spună constant că nu ești bun de nimic, că nu meriți nimic, că fără el n-ai fi nimic. Să trăiești zi de zi cu această povară, până ajungi să crezi și tu asta. Uneori, nici nu mai știi ce simți. Ai obosit să te tot aperi. Și taci.
Violența psihologică te face să trăiești cu frica-n sân. Să nu mai spui ce gândești, să nu mai faci cum vrei, de teamă că iar o să se supere. Te amenință. Te face să te simți vinovată pentru orice. Te izolează de prieteni, de familie. Nu-ți mai dă voie să vorbești cu nimeni. Și încet-încet, nu mai ești tu. Ești o variantă redusă a ta, mereu atentă să nu greșești.
Violența economică înseamnă să nu ai voie să muncești. Sau dacă muncești, banii să-i ia el. Să nu ai acces la card. Să ceri voie pentru orice. Să nu poți să pleci de acasă pentru că n-ai bani nici de autobuz. E o formă de control care te ține blocată. Și da, e violență.
Violența sexuală nu înseamnă doar agresiune fizică. Poate fi și o atingere pe care n-o vrei. Sau o presiune constantă să faci ceva ce nu-ți dorești. Sau șantaj emoțional. Sau forțare. Sau comentarii despre cum arăți, despre ce „ar trebui” să faci. Chiar și într-o relație, consimțământul e obligatoriu. Fără el, nu e iubire. E abuz.
Toate aceste forme de violență nu lasă urme vizibile, dar distrug în timp încrederea, siguranța, stima de sine. Îți sapă identitatea puțin câte puțin. Până când nu mai știi cine ești. Sau până când, într-o zi, te întrebi: „Oare asta e viața mea?”
Ce spune legea și cum poți cere ajutor
În România, nicio formă de violență nu este legală sau justificabilă. Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice oferă protecție victimelor. Există centre de consiliere, adăposturi și linii de urgență.
Număr gratuit pentru victime:
0800.500.333 – Telverde ANES, pentru a semnala situații de violență domestică, trafic de persoane, discriminare pe criteriul de sex sau dicriminare multiplă, reglementat de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice. Acest serviciu este asigurat 24/24 ore, 7/7 zile. Numărul este apelabil gratuit din orice rețea cu acoperire națională. Mai multe informații găsiți AICI.
112 – în caz de urgență Polițiștii pot emite ordine de protecție provizorii, valabile imediat.
Dacă ți se întâmplă ție sau unei persoane apropiate
Poate nu știi ce să spui. Sau ți-e rușine. Poate te temi că nu te va crede nimeni. Dar nu ești singur. Există oameni și instituții care te pot ajuta, în siguranță și cu confidențialitate.
Nu sta în tăcere. Nu te obișnui cu răul. Nu accepta că „așa e viața”. Pentru că nu e.
Violența în România nu este doar o problemă legală, ci și una socială și educațională. Oamenii trebuie să știe cum arată abuzul, să aibă curajul să vorbească și să primească sprijin. Violența nu e normală. E o încălcare a demnității umane. Iar primul pas este să recunoști că nu „o meriți”.
Cazuri precum cel al Teodorei, tânăra ucisă în plină zi pe o stradă din centrul unui cartier rezidențial, ne arată cât de periculos poate deveni un agresor ignorat. Teodora ceruse ajutor, făcuse plângeri peste plângeri, iar autoritățile știau. Dar nu a fost suficient. Iar acum, vocea ei nu mai poate fi auzită. Să nu mai spunem „nu e treaba mea”. Este treaba noastră, a tuturor.
