Cătălin Ceaușoglu, interviu în Cărturești pentru ultima sa carte, Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea: Ideile vin când te aștepți mai puțin
Cătălin Ceaușoglu, autorul volumului Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, apărut în colecția n’autor în 2022, la editura Nemira, a oferit recent un interviu despre scris și despre drumul pe care l-au parcurs textele sale din sertar la editură lui Karmen Florea, pe blogul editurii Cărturești.
Cătălin Ceaușoglu, interviu în Cărturești pentru ultima sa carte, Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea: Ideile vin când te aștepți mai puțin
CĂTĂLIN CEAUȘOGLU s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește în București din 1991, unde lucrează în IT. În 2018, după mai mult de 20 de ani de scris cod, începe să creadă că ar putea scrie și altceva, iar în 2019 debutează cu o povestire în numărul 10 al revistei Iocan.
Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea este primul lui volum individual și un vis împlinit. Dacă totul merge conform planului, în viitor vom vedea o carte de fotografie și scenariul unui lungmetraj, semnate de același autor. Fără îndoială, într-o operă literară intră mult mai multă muncă decât talent sau inspirație, dar la fel de sigur este că, până la urmă, ele sunt cele care dau valoarea finală a produsului. Prezentăm mai jos o serie dintre întrebările la care autorul a răspuns.
Cum a luat naștere volumul Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea? Ai lucrat continuu la el sau e făcut din bucăți care s-au conturat în timp?
„Nu știu dacă a fost chiar o naștere. În 2019, făceam un exercițiu „terapeutic”: în fiecare dimineață, primul lucru după ce mă trezeam, îmi luam caietul și umpleam o pagină-două cu ce-mi trecea prin cap, fără nicio logică, fără nicio formă, asta era regula. Doar că, fiind perfecționist și, cumva, obsedat de trecerea timpului – ceea ce se vede și în textele mele, timpul e mai mereu personaj principal –, nu eram deloc mulțumit de rezultat; adică mă gândeam, dacă tot fac asta, măcar s-o fac cu folos, și atunci m-am apucat să scriu ceva cu cap și coadă, respectiv o povestire. Am dus-o până pe la jumătate, când mi-a venit o altă idee, pe care simțeam că trebuie s-o pun atunci, urgent, pe hârtie, așa că am întrerupt lucrul la prima și m-am apucat de a doua. Pe asta am și terminat-o, foarte repede, după care am și trimis-o, fără prea multe așteptări, redacției Iocan, iar vreo trei luni mai târziu am primit răspunsul lor pozitiv, ceea ce m-a surprins foarte tare, pentru că până atunci nu luasem deloc în serios scrisul și nici prin gând nu-mi trecea că aș putea fi publicat, mai ales într-o revistă de talia Iocan. Sigur că asta m-a încurajat și apoi am tot scris, nu neapărat cu vreo temă anume în cap, iar un an mai târziu aveam vreo zece povestiri gata, dar nu mai trimisesem niciuna nicăieri. Cineva, căruia îi sunt foarte recunoscător, m-a certat că stau așa, cu manuscrisul în sertar, și m-a îndrumat către Eli Bădică și Nemira, și nici nu puteam nimeri mai bine. Pe urmă, împreună cu Eli, am adus cele „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea” în forma în care au apărut anul trecut”, a explicat autorul cărții potrivit cărturești.ro.
Ordinea în care apar în volum e cea în care au fost scrise sau a existat alt criteriu?
„Nu, m-am gândit doar în ce ordine mi-ar plăcea mie să le citesc și am încercat să creez o sinusoidă, luând în considerare diverse criterii – întindere, dificultate de citire, gravitate. Începutul și sfârșitul sunt de asemenea foarte importante. Cred că mi-a ieșit – sau măcar n-am greșit foarte tare”.
Care a fost cea mai grea parte în procesul de scriere? Există un text care a pus mai multe probleme decât toate celelalte la un loc?
„Cea mai grea parte, cel puțin pentru mine ca debutant, a fost munca de redactare. Eli Bădică a făcut, ca întotdeauna, o treabă minunată, dar eu a trebuit să învăț să am încredere în observațiile primite, să reformulez, să parcurg de cine știe câte ori cele trei sute și ceva de pagini la vânătoare de repetiții sau cuvinte folosite prea des și, mai ales, să tai (fraze sau paragrafe întregi). Din fericire, n-a fost prea mult de tăiat.
Clubul S. N-aș zice că mi-a pus mai multe probleme decât toate celelalte la un loc, dar a fost ceva mai greu de scris, din cauză că aveam deja o temă a volumului, cea a dispariției voluntare, nu neapărat a sinuciderii, și m-am simțit pe undeva constrâns de această temă”.
De ce proză scurtă și nu roman? Care ar fi avantajele prozei scurte, din punctul tău de vedere? Ce reușește mai bine aici decât în roman?
„Pentru că aveam impresia greșită că e mai ușor să scrii proză scurtă decât roman. Pe de altă parte, prozele din „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea” nu sunt chiar scurte, se încadrează mai repede în categoria povestirilor/nuvelelor, iar „Zece” cred că se califică lejer ca microroman.
După mine, vorbind din punctul de vedere al scriitorului, proza scurtă are un singur avantaj, dar unul important: ajungi mai repede și de mai multe ori la destinație, chiar dacă e una temporară, în cazul volumelor de autor. Adică, în cazul meu, sari în sus de bucurie și sărbătorești de șapte ori, nu doar o dată. Simt asta foarte intens acum, când lucrez la un roman și parcă rătăcesc așa, printr-un deșert, în lipsa acelor victorii de etapă. Altfel, sunt numai dezavantaje: se vinde mai greu, îți consumă mai multe teme/idei, e mult mai dificil de scris și e considerată de mulți, pe nedrept, frivolă”.
Personaje complexe, stranii, locuri și registre diferite de acțiune, polifonie. Totul a fost intenționat, o diversitate cât mai mare? Există o legătură între texte și locurile pe care le-ai vizitat de-a lungul timpului?
„Totul a fost intenționat, în primul rând pentru că mi-a făcut plăcere să scriu așa. Din nou, fiind la început de drum, am vrut să mă joc cu cât mai multe tehnici, abordări și chiar stiluri, sper să fi reușit să fac asta păstrând totuși o voce comună.
Cât despre a doua întrebare, să vedem. Există o legătură între texte și locurile în care am fost în cazul Pragăi, Valenciei, Madridului, deșertului Tabernas și, mai ales, Greciei. Nu există, însă, în cazul Americii, Japoniei sau a micii țări imaginare a doctorului L.
Plus experimente literare. Dacă ar fi să dau un exemplu, Clubul S., aici există doar inițiale pentru personaje (generalul M, doamna H, doctorul L). De ce ai apelat la artificiul acesta? Aici am simțit câteva asemănări de stil cu Viktor Pelevin, puțin Mihail Bulgakov, Arkadi și Boris Strugațki). Sunt întâmplătoare sau sunt autori de care te simți apropiat (mă refer la text, tip de scris, tematică etc.)?
Ca să fiu sincer, acest artificiu cu inițialele n-a fost intenționat, s-a întâmplat să mă apuc de scris având în cap scena introductivă, fără să fiu sigur unde voi plasa toată povestea, așa că am botezat personajele doar cu inițiale, urmând să revin când mă hotărăsc și să le înlocuiesc cu nume complete. La un moment dat, chiar am încercat diverse locații nordice – vedeam o țară baltică, mă gândisem la Estonia, sau una scandinavă, ca Finlanda, dar nu mi s-a părut că se potrivește nimic, plus că un loc real ar fi însemnat automat și o perioadă, un context istoric real, și atunci am realizat că, fără să știu, găsisem deja cea mai bună soluție.
Asemănările sunt întâmplătoare, adică sigur că am, ca toată lumea, autori preferați, care se rotesc în funcție de dispozițiile prin care trec, dar evit cât pot să intru într-o zonă dintr-asta mimetică. Ce fac, însă, este să-mi sincronizez scrisul cu cititul, adică într-o perioadă în care scriu un text cu un anumit ritm, stil, ton, subiect, caut să citesc ceva cât mai potrivit ca registru – de pildă, n-aș fi putut să scriu „Vietnam” citind Ilf și Petrov. Probabil cândva voi ajunge să le pot separa, dar acum încă funcționez așa”.
Citiți continuarea pe Cărturești Blog.
