Ce e lerul, care apare în colindele românilor. Zeci de sensuri și intrerpretări ale lingviștilor

O dată cu sărbătorile de iarnă revin pe toate radiourile, în magazine și în toate casele românilor, colindele. Iar în colinde – mai ales în cele ale lui Ștefan Hrușcă – apare insistent termenul ”ler”. Dar ce e lerul? 

Acest scurt cuvânt nu are o explicaţie strictă în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române însă lingviştii au lansat, de-a lungul anilor, mai multe ipoteze.

Ce e lerul, care apare în colindele românilor. Depinde de zona unde este folosit, spun lingviștii

Cuvântul „ler” ar avea sensuri diferite în funcţie de sursa explicativă sau chiar de zona în care este folosit.

Dexonline.ro, de pildă, cel mai cunoscut dicţionar online al Limbii Române are o suită largă de explicaţii la căutarea cuvântului „ler”. Prima dintre acestea spune că „ler” este o interjecţie, cel mai probabil de origine latină. „Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic”, este prima explicaţie de pe cunoscutul portal românesc.

În continuare, aceeaşi sursă notează că acest cuvânt ar fi un regionalism folosit cu sensul de timp pe care o persoană îl mai are la dispoziţie. Gust, plac, dorinţă, farmec, haz, timp sunt printre alte explicaţii pe care le-ar mai avea cuvântul „ler”.

Lingviștii și varianta ”Lăudați pe Domnul”

Cei mai mulţi lingvişti înclină spre a accepta explicaţia dată de academicianul Al. Rosetti, că termenul ler îşi are originea în ebraică, de unde a trecut în latină şi apoi în româna –(Ha)lleluiah (Domine)/Lăudaţi pe Domnul.

Pentru că, la inceputurile limbii române, a funcţionat un fenomen lingvistic numit rotacism (constând în transformarea lui -l- intervocalic în -r-), se presupune că alleluia a devenit alleruia, prescurtat alerui, aler, ler, cuvânt existent în limbă încă din perioada daco-romana şi, ulterior, a formării poporului român, când s-au născut şi primele noastre colinde religioase (aproximativ secolele al II-lea – al VI-lea, respectiv al VII-lea.).

Această ipoteză este susţinută şi de istoricul Vasile Pârvan, care afirma că: “Românismul şi creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc : încet şi trainic în Dacia lui Traian, şi nu sunt de abia mai târziu “imigrate” din alte ţinuturi・.