Bradul de Crăciun este, în ziua de astăzi, unul dintre cele mai puternice simboluri ale sărbătorilor de iarnă. Acesta se regășește în casele tuturor oamenilor, însă puțini știu semnificațiile profunde și traseul istoric care au transformat un simplu brad într-un obiect nelipsit de Crăciun.
Încă din cele mai vechi timpuri, arborii care rămân verzi pe parcursul iernii au fost considerați simboluri ai vieții eterne și ai renașterii. Popoarele nordice și germanice asociau brazii și alte conifere cu rezistența naturii în fața frigului adus pe iarnă.
În acest context, bradul reprezenta speranța revenirii luminii și a primăverii, o promisiune a continuității vieții, idee care avea să se integreze ulterior foarte bine în simbolistica Crăciunului.
În creștinism, bradul a fost ușor reinterpretat. Acest arbore a fost asociat cu viața veșnică pe care Mântuitorul Iisus Hristos o promite, iar forma sa triunghiulară a fost asociată simbolic cu Sfânta Treime.
În Evul Mediu, în special în spațiul german, bradul era folosit în reprezentări religioase legate de Adam și Eva, fiind decorat cu mere roșii.
Obiceiul bradului de Crăciun, așa cum îl cunoaștem astăzi, s-a consolidat în Germania secolelor XVI–XVII, unde familiile au început să aducă bradul în interiorul casei și să îl decoreze. Inițial, ornamentele erau simple: mere, nuci, lumânări și panglici.
Răspândirea tradiției în restul Europei și apoi în lume s-a accelerat în secolul al XIX-lea, mai ales datorită influenței familiilor regale germane și britanice.