EXCLUSIV Doliul fără flori. Povestea primului grup din România dedicat sprijinului în doliu pentru un animal iubit
În 2025, încă un subiect tabu în România, însă complet real: cum să învățăm să trecem peste durerea provocată de un animal iubit? O comunitate oferă sprijin sincer celor care își pierd companionii necuvântători, un sprijin în doliu pentru micul membru al familiei.
Povestea primului grup din România dedicat sprijinului în doliu pentru un animal iubit
În prezent, la fel ca în ultimele sute de ani, doliul are forme clare: flori, pomeni, lacrimi și durere. Însă ce se întâmplă oare atunci când cel care moare nu este un om drag, o rudă, un prieten, o cunoștință…ci un suflet cu blană, patru lăbuțe și doi ochi care au știut să te privească doar cu iubire necondiționată?
Într-o cultură în care și azi se aud replici precum „era doar un câine” sau „ia-ți altul”, o persoană a ales să rupă tăcerea și să treacă dincolo de granițele societății în care trăim. A creat primul grup de sprijin pentru doliu cauzat de pierderea unui animal iubit…un grup dedicat celor care pot înțelege cu adevărat golul lăsat de micul membru al familiei.
Se numește simplu, dar atât de profund: „Sprijin în doliu pentru un animal iubit”. Persoanele care intră acolo nu caută compătimire, ci înțelegere. Nu vor sfaturi strigate, ci tăcere de la cei care înțeleg liniștea dată de durerea pierderii unui suflet.
La baza acestei inițiative se află o poveste la fel de emoționantă precum suferințele celor care vin în grup cu inima ruptă și caută vindecare.
În spatele grupului stă Monica Matei. Farmacist și psiholog de meserie, Monica este un om pentru care animalele au fost întotdeauna parte din familie indiferent de locul în care aceasta s-a aflat. Povestea unui început promițător pentru cei din jur? Una tristă, însă plină de învățătură…I-am adresat câteva întrebări pentru a putea înțelege cu adevărat scopul grupului și pentru a putea transmite mai departe povestea.
Ce te-a determinat să înființezi acest grup?
„Am înființat grupul pentru ca nimeni care a pierdut un animal de companie să nu fie nevoit să se simtă singur, neînțeles sau inadecvat pentru că suferă atât de mult. Cred că fiecare persoană merită să își poată exprima durerea, fără a fi judecată sau criticată, mai ales într-o perioadă în care este vulnerabilă și are nevoie de susținere și compasiune. Nu toți avem prieteni sau membri ai familiei față de care putem să ne deschidem și să spunem tot ce avem pe suflet, pentru că nu toți oamenii înțeleg că doliul după moartea unui animal de companie este real”.
Îți aduci aminte de momentul sau contextul exact care te-a făcut să spui: „Este nevoie de un astfel de grup”?
„Da, îmi amintesc, pentru că atunci când a murit Sammy, labradorul meu, am căutat sprijin pentru mine. Deși sunt mai multe articole în care se recomandă alăturarea la un grup de suport, unele scrise chiar de psihologi sau psihoterapeuți, eu una nu am găsit un asemenea grup la noi în țară. Am intrat într-un grup străin, unde am descoperit o comunitate de oameni îndoliați, care împărtășeau din experiențele lor, se susțineau unii pe alții, răspundeau la întrebările celorlalți membri, susțineau și încurajau blând.
Am observat cât de benefic a fost pentru mine să fac parte din acea comunitate, să mă simt înțeleasă, să pot vorbi și să fiu acolo, la rândul meu, pentru alte persoane și m-am gândit ”Ce păcat că nu există un asemenea grup și pentru iubitorii de animale români” și am decis să înființez eu unul”.
Cum a fost primit grupul la început? Ai simțit reticență sau din contră, o nevoie clară exprimată de oameni?
„Aici depinde. Unii oameni au spus că este foarte frumos că există un loc pentru cei care plâng pierderea unui animăluț drag, că nu au cine vorbi și nu sunt înțeleși, alții au fost de părere că cel mai bine adopți un suflețel abandonat”.
Ce fel de oameni aleg să se alăture grupului? Observi un tipar – vârstă, experiență, atașament?
„Deși grupul este încă la început și fac parte din el oameni de toate vârstele, am observat că majoritatea persoanelor sunt de sex feminin. Toți au un atașament profund față de animalele lor de companie, pe care le văd ca adevărați membri ai familiei. Dacă e să vorbim despre stil de atașament, cred că persoanele care au un atașament securizat sau anxios pot forma legături atât de puternice cu animăluțele lor”.
Este o postare sau un mesaj care te-a marcat profund din comunitate?
„Sunt câteva, dar doresc să respect confidențialitatea persoanelor din comunitate. Ce pot spune însă, este că pe toți ne unește ca pe un fir roșu iubirea pentru animăluțele noastre. Și tocmai pentru că existența lor a fost atât de mult întrețesută cu a noastră, în nenumărate momente, în fiecare zi, golul lăsat după moartea lor este un vid greu de umplut, iar mulți dintre noi trebuie să învățăm cum să trăim, cum să fim doar noi, fără compania și iubirea lor constantă”.
Atunci când vorbim despre psihologie, ea joacă un rol important în astfel de situații destul de greu de gestionat în cazul unui iubitor de animale. De multe ori, persoanele care acceptă sprijin sunt cele care pot depăși cel mai ușor momentele grele și pot păstra, într-o formă mai ușoară, doliul pentru animăluțul iubit.
„Durerea pierderii unui animal de companie poate fi la fel de intensă ca suferința după moartea partenerului de viață sau a unui copil. Este cu atât mai adâncă cu cât legătura a fost mai profundă.
Nu spun asta doar din experiență, sunt și studii care susțin acest lucru. În unele situații, suferința poate fi chiar mai intensă, deoarece animalele de companie ne oferă iubire necondiționată, ne acceptă așa cum suntem și sunt mereu acolo pentru noi. Ele sunt o parte intrinsecă din rutina noastră, sunt o sursă de bucurie și suport emoțional, iar atunci când mor, jelim toate aceste pierderi”.
Toate formele de doliu duc la răni sufletești
Am întrebat fondatoarea grupului cum ar putea descrie durerea pierderii unui animal de companie, comparativ cu alte forme de doliu. De altfel, am dorit să aflu dacă se observă mecanisme de negare, vină, stări de depresie sau anxietate în rândul membrilor grupului de sprijin.
„Sigur că da, inclusiv la mine, și este normal. Negarea apare mai ales la început, când nu suntem pregătiți deloc pentru noua realitate. Țin minte că, o prietenă dragă, m-a avertizat că în primele zile e posibil să îl aud sau să îl văd pe Sammy în casă și să nu mă sperii. Și așa a fost. Plus că mă așteptam să îl văd de fiecare dată când intram în casă sau parcă îi simțeam greutatea la picioarele mele.
Iar vinovăția…da, apare la multe persoane, și mai ales pentru că noi suntem responsabili de bunăstarea animalelor noastre de companie și, de multe ori, ne autoînvinovățim și ne putem gândi: „Dacă îl duceam mai devreme la veterinar, poate mai trăia. E vina mea că a murit”. Atunci când e vorba și de decizia eutanasierii, vinovăția poate fi sufocantă.
De multe ori, vinovăția se întrepătrunde cu negocierea, care se manifestă prin tot felul de gânduri, întrebări, scenarii despre cum am fi putut face altfel lucrurile astfel încât să prevenim ce s-a întâmplat. Practic, încercăm cumva să rescriem mental trecutul, iar gândurile noastre încep cu „Dacă aș fi…”, „Trebuia să…”,”Poate…” sau „Aș da/face orice pentru…”. În cazul meu, după ce m-am întors pe toate părțile, am conștientizat că am făcut tot ce am crezut că era mai bine cu ce știam atunci.
Depresia este și ea prezentă și se manifestă prin tristețe profundă în majoritatea timpului, care poate fi însoțită și de alte simptome precum: probleme cu somnul, anhedonie, lipsa poftei de masă sau mâncat emoțional…Depresia este o parte firească a procesului de doliu, dar uneori, când persoanele rămân blocate complet în tristețe, e posibil să fie nevoie de suport specializat”.
Societatea dictează și sentimente negative
Așa cum era de așteptat, există și reacții dure din partea celor din jur. Sunt persoane care nu înțeleg ușor durerea pierderii unui animal. De cele mai multe ori, cei care judecă nu reușesc decât să facă rău exact persoanei care ar avea nevoie de sprijin. Și creatoarea grupului s-a lovit de astfel de persoane, iar acum descrie, cu ușurință, experiența trăită.
„ În primul rând, minimizează pierderea, o compară sau dau sfaturi lipsite de sensibilitate. Dacă ar fi să fac un top 5 ar reacțiilor greșite, ar cuprinde următoarele propoziții:
- E doar un câine/o pisică/un animal.
- Asta e viața, nu e capăt de țară.
- Ia-ți alt animal.
- Treci peste/O să-ți treacă.
- E, ocupă-ți timpul cu altceva”.
Poți fi un prieten pentru cel care tocmai a pierdut unul
Am întrebat-o pe Monica și cum poate fi ajutat un om care își pierde animalul, fără a-i minimaliza durerea. De multe ori, avem ocazia să întâlnim astfel de oameni și, poate de fiecare dată, ne gândim cum am putea să îi ajutăm. Ei bine, trebuie doar să fim atenți la câțiva pași esențiali.
„Poate fi ajutat prin a-i fi acolo, prin a-l susține în suferința prin care trece și a-l asculta fără a-l judeca pentru intensitatea durerii sale, prin ascultare activă și validare. Este important să îi acordăm timp, răbdare, ocazia de a povesti prin ce trece sau de a depăna amintiri cu animalul lor iubit, dar și ajutor concret – de exemplu, mie mi-a adus o prietenă o plasă de căpșuni și câteva legume, pentru că știa că nu aveam poftă să mănânc nimic”.
Există un „ciclu” de doliu specific în cazul animalelor – asemănător cu cel uman?
„Da, se poate vorbi despre aceleași etape din modelul Kubler Ross pentru pacienții în stadiu terminal al bolii, care a fost extins și pentru doliu, în general: negarea (inclusiv șocul inițial), furia, negocierea (și vinovăția), depresia și acceptarea. Ceea ce este foarte important de menționat este că fiecare proces de doliu este unic, iar acestea sunt doar niște faze teoretice.
Ele nu sunt parcurse într-o ordine specifică și nu toate persoanele trec prin toate stările, așa că eu nu l-aș numi „ciclu”, mai degrabă „proces individual”. În plus, pentru că doliul după moartea unui animal de companie nu este acceptat social, multe persoane suferă în tăcere, se pot simți rușinate sau că „nu au dreptul” să sufere atât, ceea ce le face și mai dificilă călătoria prin doliu”.
Așadar, primul grup de doliu pentru animale din România este un grup care vrea să devină, în scurt timp, o familie, o comunitate unită cu un scop comun – acela de a trece mai ușor peste golul lăsat de pierderea unui prieten necuvântător.
Revenind la membrii noului grup de sprijin în doliu, aceștia trec în prezent printr-o experiență unică. Faptul că nu sunt singuri în momentele pe care nu le pot depăși sau pe care doresc să le împărtășească și cu alte persoane care trec prin aceeași durere, reprezintă un pas major către vindecare.
„Înseamnă că au un spațiu sigur, unde se pot deschide, se pot lăsa să fie vulnerabili și să își trăiască doliul, alături de oameni care înțeleg cu adevărat cât de profundă poate fi legătura om-animal. În această comunitate pot găsi sprijin și nu se mai simt atât de izolați, rușinați sau inadecvați că suferă atât de mult, pentru că această durere este împărtășită de toți membrii grupului. Aceste lucruri sunt importante pentru că ne ajută să începem integrarea pierderii”, a completat Monica.
Grupul este într-o continuă ascensiune. Am fost curioși să aflăm dacă sunt persoane care au revenit în grup după o perioadă, pentru a ajuta alți membri, sau care au adus alți membri după ce au intrat. Comunitatea se formează tot mai strâns, de la o zi la alta, acesta fiind unul dintre obiectivele principale ale grupului.
„Fiind încă la început, sunt doar câteva persoane care mi-au transmis că au invitat alți membri care ni s-au alăturat. Dar potențialul comunității este mare. Pot spune că eu am ales să rămân în continuare și în grupul străin, pentru a oferi și acolo sprijin membrilor. Eu cred că pe parcurs, pe măsură ce grupul se va dezvolta, vor fi și aici membri care vor alege să se implice în mod asemănător. A oferi sprijin altor persoane, chiar și când tu simți că nu mai ai nevoie, este totodată un mod de a onora amintirea și de a te dezvolta tu, ca persoană, în jurul durerii”.
Așa cum era de așteptat într-o experiență care implică micile necuvântătoare, putem vorbi despre baza pusă de empatie. Aceasta joacă un rol deosebit de important în legăturile dintre oameni, mai ales între cei încercați de o pierdere mult prea grea.
„Empatia unește membrii grupului, pentru că se pot conecta la experiențele celorlalți, pot simți cum se simt celelalte persoane, le pot valida trăirile și pot împărtăși ce i-a ajutat pe ei. Momentan, până se simt mai confortabil sau până nu e mult prea dureros să scrie, membrii grupului care rezonează cu o anumită experiență pot reacționa printr-un simplu Like, Inimioară sau Care la o postare, sau alții pot spune că înțeleg, că și ei suferă, s-au învinovățit, nu au mai știut cum să fie fără animalul de companie. Până se pot exprima și mai mult, cred că și un emoticon este o formă de validare emoțională care contează”, a mai transmis fondatoarea grupului pentru doliu.
Omul din spatele poveștii
Fiecare proiect de suflet are și a avut întotdeauna o poveste în spate. De multe ori o poveste frumoasă. Sunt însă și cazuri, ca acesta, în care baza este pusă de o poveste tristă. Pentru fondatoarea grupului, pierderea animalului de companie a fost o lecție de viață, o învățătură, dar și o lovitură dură.
„M-a învățat că iubirea nu moare, dar își schimbă forma, și m-a învățat să trăiesc cu ea altfel, să o port în suflet și în fapte, în fiecare zi.”
Ce înseamnă pentru tine conexiunea om–animal? E mai mult decât o relație de îngrijire?
„Cu siguranță e mai mult. E iubire necondiționată, conexiune dincolo de cuvinte și o legătură care te schimbă pentru toată viața”.
Cum ai vrea să evolueze grupul? Te gândești la colaborări cu psihologi, evenimente sau chiar terapie de grup?
„Pe termen lung, mi-aș dori ca grupul să se extindă cât mai mult, astfel încât să ajungă la un punct în care să devină o comunitate care să se autosusțină, să poată conta unii pe alții. Am discutat cu câțiva veterinari și psihologi, chiar am realizat și le-am înmânat câteva pliante despre doliu, în care este menționat grupul. Mulți au spus că este o idee bună, dar cred că încă nu este suficientă deschidere spre așa ceva. Mă gândeam să organizez în noiembrie un eveniment de comemorare a animalelor de companie și am găsit deschidere dintr-o parte, dar încă nu s-a concretizat un plan. Pe viitor, dacă sunt suficienți membri din Brașov, mă gândesc să organizez un grup de terapie fizic. Dar sunt multe persoane din alte orașe, așa că iau în calcul și posibilitatea organizării online.”
Ce mesaj le-ai transmite celor care nu au curajul să vorbească despre durerea lor, de teamă că vor fi judecați?
„Le-aș spune că știu că e greu, mai ales când sunt multe persoane care nu înțeleg, dar că suferința nu este o rușine! Este un semn că ai iubit! Că a fost important pentru tine! Că a contat și contează. Dacă nu au persoane apropiate cu care să poată vorbi, grupul le poate oferi acel spațiu în care se pot exprima fără teama de a fi judecați. Iar dacă simt că grupul nu este ok pentru ele, le-aș transmite să fie blânzi față de sine, să își acorde timp, să simtă și dacă doresc să vorbească, fără să mai știe altcineva, să scrie – fie ca scrisoare, fie un jurnal…știu că poate sună ciudat, dar și asta ajută”.
Care este cea mai importantă lecție pe care a-i învățat-o de când ai fondat acest grup?
„Grea întrebare, pentru că am învățat mai multe…plus că toată partea cu organizarea și promovarea încă sunt o provocare. De suflet…aș spune că am învățat că nu poți grăbi lucrurile, nici implicarea membrilor, nici drumul prin durere, uneori tot ce poți face e să lași lucrurile să respire și pur și simplu să fie”, a încheiat Monica, fondatoarea grupului.
Într-o lume care și în prezent mai învață să respecte durerea celuilalt, grupul „Sprijin în doliu pentru un animal iubit” rămâne un colț de lumină pentru cei care nu mai aud lătratul din hol sau torsul de seară al micului prieten. Aici, lacrimile nu sunt judecate, ci înțelese.
Durerea pierderii unui animal nu are nevoie de comparații, ci de validare. Pentru unii oameni, acel suflet cu blană a fost ultimul martor al unei vieți trăite în tăcere, alinare, sau chiar supraviețuire…
