EXCLUSIV. Aici va fi înmormântat Ion Iliescu! Fostul președinte al României a cerut explicit acest lucru VIDEO & FOTO
Ion Iliescu, fostul președinte al României, ajuns la venerabila vârstă de 93 de ani, nu a murit, însă reporterii Mediaflux au găsit locul în care va fi înmormântat, un cimitir din București cunoscut atât pentru istoria sa, cât și pentru personalitățile comuniste care au fost înhumate aici de-a lungul vremii, având în trecut chiar și o alee numită Aleea Comuniștilor, dar care astăzi se numește Aleea Teilor.
Mediaflux a descoperit locul de veci al fostului președinte al României, Ion Iliescu
Cu toate că s-a declarat toată viața un ateu convins care crede mai degrabă ”în forţa omului”, Ion Iliescu va fi îngropat într-un cimitir creștin ortodox alături de familia sa, mai exact în Cimitirul Sfânta Vineri din București, acolo unde are un cavou din marmură neagră realizat acum ceva timp. Mai mult, acum câțiva ani, aici a fost îngropată și Maria Șerbănescu, cumnata lui Ion Iliescu, sora soției fostului președinte, Elena ‘Nina’ Iliescu, prima doamnă a României democratice.
În prezent, crucea fostului președinte este acoperită de o placă de marmură pentru a nu se mai putea citi numele său.
Cerința fostului șef de stat
Până la decesul său, și la evenimentul propriu-zis, fostul șef de stat a cerut ca locul unde este scris numele său și al soției de pe cruce să fie acoperit cu o altă placă de marmură pentru a sta ascuns. Timp de mai mulți ani acesta era acoperit doar cu o folie de plastic care era dată de multă lume jos, destul de frecvent, motiv pentru care fostul președinte a luat această decizie pentru a nu mai atrage atenția asupra locului de veci din acest cimitir, ne-au transmis îngrijitorii din zonă.
Click to display the embedded YouTube video
Ion Iliescu și-a pregătit deja locul de veci
Născut în data de 3 martie 1930, în Oltenița, județul Călărași, Ion Iliescu a ajuns deja la vârsta de 93 de ani. Acesta nu mai apare în public, trăindu-și ultimii ani de viață într-o vilă de lux din cartierul Primăverii, acolo unde a cumpărat un apartament la începutul anilor ’90 contra sumei de 7.100 de dolari. Achiziția a fost făcută în 1997, după ce acesta pierduse alegerile, la scurt timp după ce premierul de atunci, Nicolae Văcăroiu, a emis o Ordonanţă prin care chiriașii de la RAAPPS, printre care și fostul șef de stat, îşi puteau cumpăra locuinţele la prețuri infime, după cum scria la vremea respectivă Evenimentul Zilei. Inedit sau nu, și Nicolae Văcăroiu are un loc de veci în același cimitir ca și Ion Iliescu.
În cavoul familiei Iliescu este înmormântată și cumnata fostului șef de stat, Maria Șerbănescu, sora Ninei Iliescu. Crucea lui Ion Iliescu și a soției sale este cea din partea stângă, numele fiind deja scrise pe ea, dar acoperite cu o placă de marmură pentru a nu fi vizibile. Totuși, după cum se observă, cripta nu are și o cruce creștină, doar forma de monument.
Povestea cimitirului Sfânta Vineri
Locul unde se află astăzi Cimitirul Sfânta Vineri a aparținut familiei Golescu-Grant, mari boieri cu merite în modernizarea României și mai ales filantropi. Effingham Grant, fondatorul familiei, diplomat, om de afaceri și filantrop, născut în Marea Britanie și stabilit ulterior în România, era fratele Mariei Rosetti care s-a stabilit și ea la București. El este cel care a donat terenul cimitirului încă de la 1870, fiind considerat ctitorul acestui loc.
La 1850 Effingham Grant se căsătorește cu Zoe Racoviță, fata lui Alexandru Racoviță și a Anei Golescu și nepoata lui Dinicu Golescu. După căsătorie, familia intră în posesia Palatului Belvedere și moșiei aferente, moștenite de Zoe. Unul dintre fiii cuplului a fost Nicolae Grant, un cunoscut pictor român.
Un al doilea fiu al cuplului a fost inginerul constructor Robert Effingham Grant, care a participat la construcția Podului Grant și care l-a denumit în acest mod în cinstea tatălui său. Acesta a fost specializat în construcții căi ferate, fiind un colaborator apropiat al lui A.Saligny alături de care a construit căi ferate, poduri și tunele, dar și Ministerul Agriculturii, Casa Armatei și Palatul Parlamentului din Dealul Patriarhiei.
Printre personalitățile de marcă din acest cimitir se numără actorul-regizor-profesor C.Nottara, celebrul tenor Leonard, născut în Giulești, arhitectul Em.Budișteanu, cunoscuta artistă Maria Lătărețu, Toni și Lucia Sturdza Bulandra și alții.
Tot aici erau înmormântați și liderii comuniști ai vremii
Totuși, chiar dacă mulți poate nu mai știu, în cimitirul Sfânta Vineri există o mare alee perpendiculară, centrală, dedicată unor „eroi comuniști”, dintre care mulți au fost atei, cum este și cazul lui Ion Iliescu. Astfel, pe drumul dintre intrarea principală și cea secundară, care dă în stradă Caraiman se află Aleea Teilor, însă denumirea este una nouă, dată după Revoluția din 1989, pentru că numele original este acela de „Aleea comuniștilor”.
De asemenea, Capela Cimitirului „Sfânta Vineri” din Capitală a fost renovată anul trecut, după ce timp de aproape 70 de ani a stat în paragină, ea fiind construită încă de la sfârșitul secolului al 19-lea. Practic, aici își dorm somnul de veci marii activiști din anii ’40-50′, părinți ai ideologiei comuniste, care au înlocuit de multe ori crucea creștină cu secera și ciocanul, fiind vorba de șefi de cadre, torționari, generali, politicieni și chiar oameni de cultură din perioada respectivă.
Viața lui Ion Iliescu
Ion Iliescu a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004. Între 1996-2000 și 2004-2008 a fost senator din partea PSD și apoi președinte de onoare al PSD.
Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare. La vârsta de un an Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui. La scurt timp Alexandru Vasile Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu.
Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Iliescu este căsătorit din 1951 cu Elena (Nina) Iliescu (fostă Șerbănescu) dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut mai multe pierderi de sarcină, iar cei doi s-au cunoscut și plăcut încă din anii de liceu.
Începuturile sale comuniste
Iliescu intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR. La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.
La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR. A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.
Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu, l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, cu toate că îi fusese apropiat acestuia și mulți în considerau moștenitorul său, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.
Activitatea sa din timpul Revoluției din decembrie 1989
În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.
Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.
Viața de după Revoluție
După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).
Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.
Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)
Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste.
FSN a preluat atunci puterea
La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.
În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.
Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.
Primul mandat, din 1990 în 1996
La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.
În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale, Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993).
În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație. Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări comuniste și naționaliste (PRM, PUNR, PSM — denumite de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu” pentru rezistența opusă oricăror reforme profunde). În 1996, candidează pentru un nou mandat, din partea PDSR. În turul 1 s-a clasat pe primul loc, cu 47,34% din opțiunile de vot, fiind depășit în turul 2 de Emil Constantinescu, candidatul CDR, cu 8,82% de voturi diferență.
Perioada de opoziție 1996-2000
La alegerile parlamentare din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator în circumscripția electorală București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat în perioada 1996-2000. Ales președinte al PDSR în urma Conferinței Naționale din 1997, a adoptă modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii sale la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) și cu Partidul Umanist Român (PUR), care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.
La 29 iunie 1999, guvernul a adoptat un proiect pentru Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef de stat: foștii președinți ai României urmau să primească pe toată durata vieții o indemnizație lunară echivalentă cu cea a președintelui în funcție, o mașină gratuită, o locuință de protocol gratuită, pază și protecție permanente. Iliescu a folosit ocazia pentru a-l ataca pe fostul suveran, Mihai al României, care ar fi beneficiat de asemenea de drepturile izvorâte din această lege: a anunțat că refuză aceste avantaje, că prioritățile guvernului ar trebui să fie altele și că scopul acestui proiect este să acorde avantaje regelui Mihai.[16]
Al doilea mandat 2000-2004
În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ultra-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.[necesită citare]
Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000. În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.
După președinție
La alegerile parlamentare din 2004, obține un nou mandat de senator în circumscripția electorală București și revine în fruntea grupului parlamentar al PSD. La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.
Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleși de participanți, Ion Iliescu a ieșit pe locul 71.
Trimiterea în judecată în dosarul Mineriadei
În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente. În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității.
Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității. Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.
Trimiterea în judecată în dosarul Revoluției
În data de 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității, în Dosarul Revoluției. În data de 24 februarie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.
Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă.Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați.[32]
Printre controversele care îl învăluie pe fostul șef de stat se numără și cele prin care Ion Iliescu a grațiat și pe membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnați pentru că au aprobat, în ședința din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluției române din 1989. De asemeni a grațiat ofițerii condamnați pentru deschiderea focului în zona Calea Lipovei din Timișoara și a protestat la condamnarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, care fuseseră de asemeni găsiți vinovați de reprimarea revoluției, dar fuseseră numiți membri în primul guvern FSN de Iliescu. După ce Iliescu a reajuns în 2001 la conducerea României, noul procuror general numit de el, Tănase Joița, a făcut recurs în anulare împotriva sentințelor de condamnare a celor doi generali, care astfel au scăpat de detenție.
În decembrie 2003 Ion Iliescu l-a grațiat pe Iosif Veverca, un milițian care a ucis o persoană în revoluția din 1989 la Timișoara. În același decret prin care l-a grațiat pe Miron Cosma, fostul președinte l-a grațiat și pe Ioan Corpodean, ofițer de miliție implicat în reprimarea revoluției de la Timișoara.
