George Enescu, sclavul iubirii pentru extravaganta prințesă Cantacuzino. Povești neștiute din viața marelui compozitor

A adorat-o zeci de ani, uneori discret, alteori impulsiv, a așteptat, a sperat, a iertat. ”Cronicarii vremii”, fie rude, prieteni sau apropiați au consemnat cu toții că marele George Enescu a fost sclavul iubirii pentru extravaganta prințesă Cantacuzino. Și a acceptat orice, doar ca să fie lângă ea. Totuși, în 1955, a murit singur în camera unui hotel din Paris. 

George Enescu:

Când iubesc ceva, se gravează în inimă pentru toată viaţa

George Enescu s-a născut în nordul Moldovei, în judeţul Dorohoi, pe 19 august 1881. A fost cel de-al optulea copil. Părinţii săi îi pierduseră pe toți ceilalți şapte de dinaintea lui.

E atras de muzică dintotdeauna și fascinat de sunetele naturii. Intuind un posibil talent, la cinci ani, tatăl său îl duce la Iași, la profesorul Eduard Caudella. Doar doi ani mai târziu, Caudella le recomandă parinţilor să-l trimită să-şi continue studiile la Viena. Copilul evoluase rapid, el nu mai avea ce să-l învețe.

La treisprezece ani, Enescu pleacă să-şi completeze studiile la Conservatorul din Paris, unde îi este recomandat lui Jules Massenet, creatorul operelor „Manon”, „Cidul” şi „Thais”.

Preferatul reginei Elisabeta

La doar 16 ani, talentatul George Enescu compune „Poema română”. Lucrarea simfonică i-a fost dedicată Reginei Elisabeta a României, ,,Omagiu respectuos M.S. Regina României” fiind textul dedicației înscris de autor pe frontispicul lucrării. Prima audiție a avut loc la Paris, în ianuarie 1898, sub bagheta lui Edouard Colonne. După două luni de la prima audiție, lucrarea a fost prezentată și la București, de data asta dirijor fiind însuși compozitorul.

Fascinată de talentul său, regina Elisabeta îl invită adesea la Palat, la recepții și mai apoi la reuniuni mai restrânse.

În 1907, într-unul din saloanele de la Peleș, compozitorul Goerge Enescu o întâlnește pentru întâia oară pe prințesa Maria Cantacuzino. Este momentul din care Maruca – așa era alintată prințesa – rămâne gravată în inima lui. Pentru totdeauna.

Extravaganta Maruca. Prințesa Cantacuzino, avidă de iubire, instabilă emoţional, atrasă de spiritism şi magie

Maria Rosetti Tescani s-a născut pe 18 iulie 1878, într-o veche familie de boieri moldoveni. Tatăl său, Dimitrie Rosetti Tescani s-a sinucis la 45 de ani. Tragedia avea să marcheze pentru totdeauna viaţa Mariei.

A devenit prinţesă la vârsta de 18 ani, în urma căsătoriei cu prinţul Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino, cunoscut în epocă drept Nababul grație averii sale fabuloase.

Maruca devine din bogată, și mai bogată și dintr-o tânără visătoare, o prințesă nefericită. La scurt timp după căsătorie, află că soțul o înșeală regulat. În 1905, îl găsește în patul surorii sale mai mici, Nellie, scrie Historia.

Maria Cantacuzino, însemnări în jurnal:

”Deşi ştiam mai demult de relaţia dintre Mihail şi ea, m-a apucat un frig de moarte când l-am văzut pe soţul meu lângă patul lui Nellie”

Relația dintre ei devine doar formală, de dragul copiilor, Alice şi Constantin.

Dar cum era originala Maruca? 

Regina Maria, despre Maruca, în ”Povestea vieții mele”

Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele. Înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip, era ciudată. Era întotdeauna o excelentă companie, prea originală, ca să poţi suporta să te vezi cu ea regulat. Trăia doar pentru sine. Zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.

Era bogată şi trăia după placul ei, fără să-i pese de critici. Îi plăcea să ne adunăm la ea acasă, ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii. Petrecurăm astfel, nenumărate seri plăcute în obscuritatea salonului ei. Maruca avea manii, şi una dintre ele, era gustul de a sta aproape în întuneric.

Aprindea în vatră focul şi nu permitea altă lumină. Acest obicei dădu naştere unor întâmplări hazlii. Musafirii neobişnuiţi cu odăile pe jumătate întunecoase se împiedicau de scaune în drumul spre locul unde erau plasaţi…

Acest extravagant personaj și compozitorul George Enescu, el însuși o prezență aparte în acele vremuri, aprindeau, de la prima lor întâlnire, o scânteie care avea să-i mistuie pe amnândoi, dar în feluri diferite.

Dragoste, moarte și trădare. Apoi iar dragoste. George Enescu și prințesa Cantacuzino

Maria Cantacuzino, considerată o figură bizară şi neînţeleasă, găseşte în Enescu jumătatea care o completa şi se refugiază într-o pasională poveste amoroasă. Enescu, la rândul său, se îndrăgostește total și iremediabil.

Maria Cantacuzino în memoriile sale:

Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient… Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.

Relația dintre Măruca şi Enescu, derulată cumva sub ochii îngăduitori ai lui Mihai Cantacuzino, a fost una plină de pasiune. Turneele dese ale compozitorului în străinătate și instabilitatea emoţională a prinţesei au dus la repetate despărţiri, acuzaţii şi suferinţe.

Nici Enescu nu era ferit de gelozie. Departe de țară, îi ajungeau la urechi bârfe despre presupuse escapade ale prințesei și își vărsa veninul în scrisori acuzatoare.  „Mincinoaso, mincinoaso, ești ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă…”

Dar în 1928, soțul Marucăi, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de circulație. George Enescu și prințesa Cantacuzino și-ar putea oficializa de-acum relația, dar lucrurile iau o turnură neașteptată. Căci impetuoasa și neliniștita Maruca se îndrăgostește de alt bărbat: profesor universitar şi gazetar plin de fervoare, filozoful Nae Ionescu, mai tânăr cu 12 ani decât ea.

Pentru Nae Ionescu, prințesa e un trofeu. Pentru ea, e o iubire nebună. Resemnat, Enescu speră că ”pasiunea” Mărucăi va fi una trecătoare. Se retrage la Paris aşteptând ca prinţesei capricioase să-i treacă ”toanele”. Dar povestea durează, durează…

După 7 ani, Nae Ionescu o părăsește brusc, fără explicaţii, pentru o femeie mult mai tânără decât ea, pianista Cella Delavrancea. Umilită și disperată, Maruca recurge la un gest extrem: încearcă să îşi dea foc și își aruncă vitriol pe faţă. Zilele următoare sunt negre.

De la Paris, Enescu află de suferințele femeii iubite și revine degrabă în țară. Uită, iartă. Pe cheltuiala lui, o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena și-o veghează cu afecțiune.

Căsătoria, suferința și exilul

Rămasă cu urme pe față de la gestul extrem, Maruca poartă pentru tot restul vieții, în public, o pălărie cu voaletă sau un văl care să-i acopere o parte a feței. Acceptă cererea în căsătorie a omului care nu încetase să o iubescă.

S-au căsătorit pe 5 decembrie în 1937, când compozitorul avea 56 de ani, iar Maria Cantacuzino 58, la aproape treizeci de ani de când se cunoscuseră. Copiii prinţesei n-au fost de acord cu această căsătorie.

După căsătoria lor, din anul 1938, Maruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului, Mişu Cantacuzino. ”Enescu prefera odăile mai liniştite din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua”, povesteşte muzicologul Viorel Cosma, cel care a scris nu mai puţin de 14 cărţi despre George Enescu.

George Enescu și prințesa Cantacuzino, au părăsit România în toamna anului 1946 cu destinația Paris. N-a fost o bucurie, au făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist și se prefigura dezastrul ce urma.

Cartea lui Ilie Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, care a trăit în preajma compozitorului, descrie perioada pariziană a lui Enescu în note destul de sumbre. Certurile erau dese, aveau camere separate, Măruca îl obligă să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav.

Și biograful compozitorului, Viorel Cosma, a povestit aceleași lucruri, dar a susținut că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Mărucăi, „cea care a rămas pentru el, pentru totdeauna, o prinţesă. „La princesse aimee!”

În noaptea de 4 spre 5 mai 1955, în apartamentul 40 de la etajul IV al Hotelului “Atala” din Paris, inima lui George Enescu a încetat să bată. Maria Cantacuzino i-a supravieţuit încă treisprezece ani. S-a stins din viaţă în Elveţia, în 1968.