Monica Bârlădeanu a plâns mult și ne spune și de ce
Monica Bârlădeanu (43 de ani) recunoaște că a plâns mult, a suferit, însă cu toate acestea are puterea de a recunoaște că fiecare sentiment pe care l-a trăit a ajutat-o să evolueze, să crească, să fie omul de astăzi.
Invitată în podcastul „Fain și Simplu”, realizat de Mihai Morar, actrița și-a deschis din nou sufletul și a vorbit despre perioadele nu tocmai roz din viața ei. Acesta nu este singurul moment în care actrița a vorbit deschis despre dramele care i-au parcurs viața una dintre ele fiind sinuciderea tatălui ei, la puțin timp după ce părinții ei au divorțat. Era în clasa a 12-a când și-a văzut ultima dată tatăl, cu doar câteva zile înainte de examenul de bacalaureat.
„El stătea la 38-40 de km de Iaşi şi odată am fost şi pe jos până la el cu fratele meu sau cu bicicleta sau cu autostopul. A fost ultima lui vizită la noi acasă. El a murit după o lună (…).”, își amintește artista de momentul în care părintele ei a ales să-şi încheie socotelile cu viața.
VĂ RECOMANDĂM ȘI: Monica Bârlădeanu nu se ferește să recunoască faptul că tatăl ei s-a sinucis. Declarații sincere
Monica Bârlădeanu a plâns mult și ne spune și de ce
„Am vrut să plec din showbiz prin 2013. Treceam printr-o despărțire și simțeam că nu-mi doresc să împărtășesc cu nimeni prin ce trec, pentru că, odată ce ai crăpat ușa, va intra toată lumea și nu mai iese niciodată. Toată lumea va avea o părere despre viața ta personală. Toată lumea va pretinde că știe ce ți se întâmplă și va comenta. Și asta este o zonă la care eu n-am vrut să dau acces niciodată. În condițiile astea, mi-am dat seama că nu sunt celebră pentru că vreau eu. Oamenii decid asta și tu nu ai acest control.”, i-a povestit Monica Bârlădeanu lui Mihai Morar.
Pentru Monica Bârlădeanu locuitul în America a fost, fără doar și poate, o experiență, o experiență care a împins-o să trăiască situații emoționale la care nu se aștepta.
„În timp, am devenit un om rece, închis. Când am ajuns în Los Angeles a trebuit să admit că nu sunt o prințesică, doar o fată de la Iași care a înmagazinat foarte multe lucruri ca vinovăție, rușine, emoții toxice și novice, aia a fost ziua zero. De acolo am pornit în sus. Am plâns mult! Plânsul este eliberator. Cea mai mare frică era teama de a fi rănită. Înțelegeam așa: ca să capeți iubire, trebuie să oferi iubire. Iubirea în capul meu însemna afecțiune, satisfacerea nevoilor ceiluilalt, deveneam toate lucrurile de care era nevoia. Suna a tranzacție: eu îți gătesc, îți dau asta, te iubesc, tu-mi dai asta. Credeam că iubirea e serviciu contra serviciu. Nu mai încurajați dragostea tranzacțională!”.
