Președintele Nicușor Dan îl decorează, luni, pe Patriarhul Constantinopolului. Mesajul transmis de Bartolomeu I la sfințirea Catedralei Mântuirii
Preşedintele Nicuşor Dan îl decorează, luni, 27 octombrie, pe Patriarhul Constantinopolului, informează Administraţia Prezidenţială.
Potrivit sursei citate, la ora 18:00 vor fi primiţi la Palatul Cotroceni Bartolomeu I – Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, şi Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
În acest context va fi decorat Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului.
Cuvântul Sanctităţii Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la Dumnezeiasca Liturghie săvârşită în Catedrala Naţională din Bucureşti
Prezentăm mai jos mesajul transmis de Bartolomeu I la sfințirea Catedralei Mântuirii de duminică, 26 octombrie:
„Invitaţia frăţească a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, dar şi dragostea şi preţuirea reciprocă, veche şi statornică, care ne leagă, ne-au adus din nou din Fanarul cel pururea luminat de Dumnezeu, pe binecuvântatul pământ românesc şi în oraşul ocrotit de Dumnezeu, Bucureşti, purtând binecuvântarea şi dragostea Maicii noastre duhovniceşti comune – Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol. Ne-au adus aici pentru a ne bucura împreună de sfinţirea frumoaselor mozaicuri şi a întregii iconografii a acestei măreţe Catedrale Naţionale, cu hramurile Înălţării Domnului şi a Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, catedrală pe care, în urmă cu şapte ani, am avut onoarea să o sfinţim în mod solemn împreună cu Preafericirea Sa – deşi pe atunci frigul era cumplit, cum, fără îndoială, vă amintiţi!
Totodată, ne bucurăm şi pentru recenta canonizare de către Patriarhia Ecumenică a patru Cuvioşi aghioriţi de neam român, precum şi pentru cele două aniversări istorice din Biserica Ortodoxă a României, respectiv: împlinirea a 140 de ani de la eliberarea ei canonică de către Biserica Mamă, prin Hotărârea Sinodală şi Patriarhală şi prin Tomosul de Autocefalie al vrednicului înaintaş Ioachim al IV-lea (1885), şi împlinirea unui secol de la ridicarea ei la rangul şi vrednicia de Patriarhie, prin Tomosul dat de Patriarhul Vasile al III-lea (1925). Despre acestea însă vom grăi mai pe larg mâine.
Sfânta Icoană nu este o simplă lucrare de artă
Sfânta Icoană nu este o simplă lucrare de artă, nici un element decorativ al bisericilor, al mănăstirilor sau al caselor noastre, ci este răspunsul puternic al teologiei ortodoxe împotriva ereziilor care tăgăduiesc adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi al celor care nu primesc îndumnezeirea omului prin har. După cum se ştie, Biserica a pătimit mult din pricina vechii lupte împotriva sfintelor icoane, în decursul căreia s-a arătat mulţime de sfinţi mucenici şi mărturisitori, însă biruinţa deplină a fost dată pentru totdeauna prin Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, care a mărturisit:
„Pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, şi pe Sfinţii Săi îi cinstim în cuvinte … în biserici şi în icoane – pe Hristos Îl slăvim şi ne închinăm Lui, ca Unui Dumnezeu şi Stăpân, iar pe sfinţi îi cinstim pentru Stăpânul lor comun, ca pe nişte prieteni ai Săi adevăraţi, acordându-le închinarea potrivită”.
Sfintele Icoane, atât cele purtate, cât şi cele zugrăvite pe zidurile bisericilor, sunt purtătoare de har dumnezeiesc, de aceea multe dintre ele sunt şi făcătoare de minuni. Ele sunt şi o înaltă lecţie de teologie ortodoxă, o predică măreaţă a bunei credinţe, o mărturisire vizuală a Evangheliei şi a vieţuirii bine plăcute lui Dumnezeu care reiese din aceasta. Icoanele îmbină prezentul cu veşnicia, înalţă mintea omului de la grijile lumeşti cotidiene spre cele cereşti şi-L aduc pe Dumnezeu aproape de om. În mod deosebit, pictura din biserică, de la Pantocrator, din cupolă, şi până la Maica Domnului Platitera, din absida Altarului, împreună cu toţi sfinţii zugrăviţi pe pereţi şi bolţi, coboară în chip tainic şi adevărat cerul pe pământ.
Arta bizantină a icoanei şi mozaicului a dat naştere unor capodopere unice şi nepieritoare, păstrate şi la Constantinopol, centrul principal în care a fost dezvoltată şi cultivată, dar şi în Grecia, la Sfântul Munte Athos, în Tesalonic, în Creta, la Meteore, în Capadocia, în Cipru, la Muntele Sinai, în mănăstirile Daphni, Chora, Sfântul Luca, în Ravenna Italiei, România şi în zona Moldovei, în Serbia şi în alte părţi. Aceste opere sunt admirate, cercetate şi studiate chiar şi de oameni de ştiinţă, artişti şi iubitori ai frumosului din arta sacră din afara spaţiului creştin. De aceea, sunt fireşti bucuria şi entuziasmul nostru duhovnicesc de astăzi, la finalizarea şi sfinţirea solemnă a picturii acestui preafrumos lăcaş! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Astăzi însă, dreptmăritorilor creştini, prăznuim cu bucurie pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, fiu preaslăvit al cetăţii Tesalonicului şi ocrotitorul ei veşnic. Pe acest sfânt îl cinstesc toţi creştinii ortodocşi de pretutindeni, dar şi mulţi dintre creştinii romano-catolici, anglicani şi luterani. Îl iubim şi îl cinstim nu doar pentru mărturisirea sa plină de curaj şi de îndrăzneală până la sânge, a lui Hristos, ci şi pentru râvna sa sfântă de a catehiza tineretul şi de a-i creşte pe copii în credinţă, lucruri atestate atât în viaţa sa scrisă, cât şi în mozaicurile din vechea basilică ridicată pe locul muceniciei sale şi a mormântului său din Tesalonic. Tânăr fiind, curat cu trupul şi cu sufletul, L-a iubit pe Hristos până la capăt, dăruindu-I întreaga putere a tinereţii sale, frumuseţea virtuţii, dorul inimii şi căldura dragostei. Deşi era ofiţer de rang înalt, distins prin cinste şi vitejie, el ştia să dea după dreptate „Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Dar în chestiunile de credinţă rămânea neclintit, împlinind cuvântul: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29).
El putea afirma precum Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Întreaga sa viaţă, educaţie, purtare, au fost o mărturisire vie a lui Hristos şi prin aceasta a atras sub aripa sa multe suflete însetate de Dumnezeu, mai ales dintre tineri, care vedeau în el un chip al celui ce învaţă şi lucrează, un adevărat ostaş al lucrării dumnezeieşti a Mântuitorului şi un povăţuitor sigur, un sfetnic de încredere şi pildă a virtuţii, un rob desăvârşit al lui Dumnezeu, vârful învăţăturii adevărate, trăirea după literă a Evangheliei şi stâlp cu totul strălucit.
După moartea sa mucenicească, Dumnezeu a pecetluit sfinţenia lui prin râul nesfârşit de minuni care se revarsă neîncetat de 17 secole şi prin darul minunat al izvorârii de mir, pentru care a fost numit „Izvorâtorul de Mir”. Nu este vorba de o simplă mireasmă pe care o întâlnim şi la moaştele altor sfinţi, ci de mir bine mirositor care, după cum se mărturiseşte, în vechime curgea din mormântul Sfântului ca un izvor ajungând până la golful Thermaikos, care se afla atunci mai aproape de biserică, întrucât nu avuseseră loc schimbările provocate de râul Vardar. Părinţii tâlcuiesc că acest dar i s-a dat pentru curăţia sa desăvârşită. Până astăzi, în zilele prăznuirii sale, când izvorârea de mir este mai bogată datorită bucuriei Sfântului şi bunăvoinţei lui Dumnezeu, credincioşii care se închină la moaştele lui trăiesc această minune şi se bucură de mireasma harului slăvitului Mucenic.
Astfel, Sfânta Biserică, punându-ne astăzi înainte pilda şi mucenicia lui, ne cheamă „să privim la sfârşitul felului său de vieţuire şi să-i urmăm credinţa” (cf. Evr. 13, 7). Şi putem adăuga: să-i urmăm şi răbdarea! Acea mare răbdare pe care a arătat-o în temniţă, în chinuri şi în mucenicia prin împungerea cu suliţa. Aşa cum spunea un Sfânt contemporan, „să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască credinţa şi răbdarea sfinţilor”. Această credinţă şi răbdare ale Sfântului Dimitrie ne sunt mai trebuincioase ca oricând, în vremurile grele pe care le trăim, pentru a putea face faţă tuturor încercărilor vieţii, atât în calitatea de creştini, cât şi ca oameni, locuitori ai acestui pământ zbuciumat şi chinuit în felurite chipuri.
Aceeaşi credinţă şi răbdare ne-au învăţat prin lucrare şi cuvânt şi cei patru Cuvioşi aghioriţi de neam român, doi din secolul al XX-lea şi doi din secolul al XXI-lea, pe care Patriarhia Ecumenică i-a înscris de curând în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, prin hotărârea noastră Sinodală şi Patriarhală, la cererea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Am cunoscut pe primii doi contemporani ai noştri, pe Cuviosul Dionisie, ieromonah al Schitului Vatopedin „Sfântul Gheorghe Colciu”, simplu şi sărac, care, deşi lipsit de vedere în ultimii ani ai vieţii sale, era văzător de Dumnezeu şi al Luminii Sale necreate, îmbogăţind pe mulţi prin învăţăturile sale, şi pe Cuviosul Petroniu, Stareţ al Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” Prodromou, al Marii Lavre, trăitor experimentat al vieţii duhovniceşti autentice.
Amândoi au strălucit în mucenicia nesângeroasă a vieţii monahale, prin renunţare la lume, prin lepădare jertfelnică de sine, prin smerenie adevărată, prin dragoste cuprinzătoare, prin rugăciune curată şi prin nevoinţă dumnezeiască neîncetată. Sfântul Cuvios Petroniu s-a evidenţiat ca mare teolog, iar o parte din textele lui, care sunt profunde şi în duhul şi în mireasma patristică, au fost traduse şi publicate şi în limba greacă. Amândoi se bucură de recunoaşterea comunităţii aghioritice, de respectul si iubirea ei. Amândoi aveau întipărite semnele sfinţeniei şi ale darurilor Sfântului Duh.
Dar şi ceilalţi doi care au fost aşezaţi în rândurile sfinţilor de curând, Cuviosul Ieromonah Nifon Prodromitul şi Monahul Nectarie, de la acelaşi Schit al „Sfântului Ioan Botezătorul”Prodromu, tainicul învăţător al muzicii bisericeşti bizantine, numit şi „Noul Cucuzel”, au fost recunoscuţi de către contemporanii lor drept oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu, prieteni evlavioşi ai Maicii Domnului. Compoziţiile muzicale ale Sfântului Cuvios Nectarie, mai ales cele cântate şi astăzi, fie în greacă, fie în română, axioanele, stârnesc un sentiment profund de evlavie, bucură şi veselesc sufletele cântăreţilor şi ascultătorilor.
Socotim o mare binecuvântare faptul că nouă ne-a fost dată cinstea de a-i canoniza în mod oficial şi de a înscrie cinstitele lor nume în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe. Fie ca rugăciunile şi mijlocirile lor către Dumnezeu să însoţească atât pe părinţii aghioriţi şi Grădina Maicii Domnului, cât şi Bisericile noastre, atât pe cea a patriei lor pământeşti, România, cât şi pe cea a Maicii Biserici a Constantinopolului, în sânul căreia s-au săvârşit, precum şi pe toţi credincioşii noştri creştini! Fie ca România şi Sfântul Munte să dea naştere şi în viitor multor astfel de chipuri de sfinţi cuvioşi, spre slava lui Dumnezeu şi lauda Sfintei Sale Biserici!
Aşadar, fraţilor, exprimându-ne mulţumirile din toată inima către Preafericitul Frate Patriarh Daniel pentru frăţeasca sa invitaţie către Noi şi pentru aleasa primire plină de ospitalitate, ne rugăm ca Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morţi şi S-a înălţat în slavă la ceruri, îndumnezeind firea omenească, cu rugăciunile Preacuratei Sale Maici, Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, ale Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, ale Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, şi ale celor patru Cuvioşi Aghioriţi de curând canonizaţi, Dionisie, Petroniu, Nifon şi Nectarie, să binecuvinteze, să sfinţească şi să mântuiască acest oraş şi această ţară şi pe voi toţi, împreună-rugătorilor, dăruindu-vă cele de folos pentru mântuire. Amin!”,a transmis Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu I.
