Ștefan Mitroi, scriitorul născut în satul lui Noica, a împlinit marți 70 de ani: Premiile nu te fac scriitor. Mai degrabă te strică

Scriitorul Ștefan Mitroi a împlinit 70 de ani. Evenimentul coincide cu noaptea de Înviere, o legătură pe care autorul o remarcă în mod special. Într-un interviu acordat publicației Weekend Adevărul, Mitroi vorbește despre copilăria sa, influențele materne și despre experiența sa profesională din magistratură.

Premiat cu Premiul Academiei Române în 2010 pentru romanul „Dulce ca pelinul“, Ștefan Mitroi provine dintr-un sat cu o puternică încărcătură culturală. Deși în Teleorman există trei sate cu numele Siliștea, el s-a născut în cel din apropierea conacului familiei Noica, remarcându-se că acesta era vizibil din curtea casei sale. Constantin Noica, filozoful român, a venit pe lume în același sat cu câteva decenii înainte, însă Mitroi l-a cunoscut abia în anii de liceu.

„S-au dus și boierul, și boieria din el“, spune Mitroi. Pe Noica nu-l știa atunci, a aflat mai târziu, în primii ani de liceu.

După absolvirea Facultății de Drept din Iași, Mitroi a intrat în magistratură, dar această carieră a durat doar câteva luni. El afirmă că a reușit să aresteze doar un singur om – pe sine însuși –, simțindu-și visurile închise de această profesie. După această experiență, a ales să se dedice jurnalismului și scrisului, mutându-se la București.

S-a născut pe 5 mai 1956, în satul Siliștea din Teleorman, chiar în noaptea de Înviere

„O potrivire de evenimente care n-a trecut neobservată, spune scriitorul” 70 de ani mai târziu, într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“, el vorbește despre copilărie, despre mama care îi strângea la piept cărțile și despre procurorul care a decis să se aresteze pe sine.

Satul era viu în copilăria lui, iar oamenii, nemuritori. Chiar și școala, care se învecinea cu cimitirul, nu-i spunea nimic despre moarte… până într-o iarnă. Bunica dinspre tată, pusă într-o cutie de lemn, urcată într-o căruță cu flori de gheață pe piept, și în urma ei oameni în toată firea plângând: aceasta a fost prima lui întâlnire cu moartea.

„Cu toate că mai aveam mult până să devin om, am plâns și eu, care eram doar copil, și nu pentru că m-am luat după cei mari, ci pentru că așa mi-a venit“. Îi vine câteodată să plângă și acum, spune el, când se gândește la toți cei pe care i-a pierdut. Dar cel mai greu îl poartă alt gând: că și-a pierdut, „aproape fără să știe cum și când“, copilăria.

Mașina de scris de la sediul CAP-ului și învățătorul car ei-a descoperit talentul

Literele le-a învățat de la doamna învățătoare Bălțatu, dar primul om care i-a văzut că scrie poezii a fost un dascăl tânăr, tocmai ieșit de pe băncile Liceului Pedagogic: domnul învățător Chiru Bălan. Nu era la clasa lui Ștefan, însă a aflat cumva de talentul micului elev, l-a luat sub ocrotirea lui și a început să-i povestească despre scriitori și revistele literare ale vremii.

Singura mașină de scris din sat se afla la sediul CAP-ului. Președintele îi dădea cheia, dar puteau folosi mașina numai noaptea. Dimineața se întorceau acasă când se crăpa de ziuă. „Îmi aduc aminte de o noapte geroasă de iarnă. O lună mare deasupra capetelor noastre și zăpada scârțâind sub picioare. Aș fi vrut să țină la nesfârșit drumul acela. Cu noi doi poleiți de lumina lunii.

Lătra câte un câine în depărtare, se stingeau ultimele stele pe cer, se auzea câte un cal nechezând. Iar mie îmi suna mai departe în urechi țăcănitul mașinii de scris. Era ca și cum toată frumusețea acelei nopți o scrisesem eu, iar domnul învățător o bătea la mașină, coborându-se la mintea mea“.

Procurorul care s-a arestat pe sine

A absolvit Facultatea de Drept din Iași și a intrat în magistratură. A durat câteva luni această aventură.

„N-am apucat să arestez decât un singur om: pe mine însumi, care mi-am simțit toate visurile de până atunci închise în această profesie“.

Tatăl n-a vorbit cu el aproape un an după ce a plecat. Mitroi făcea naveta spre Alexandria, iar după-amiezile, până venea RATA spre satul natal, bea cu colegii câteva pahare de vin.

„Mi-am văzut viitorul în golul unuia dintre paharele acelea și am hotărât să plec“.

Dar a mai fost ceva care l-a grăbit. O femeie, cam de vârsta mamei, s-a repezit la el și i-a sărutat mâna.

„M-a cuprins o mare rușine. Am văzut-o în femeia aceea pe mama“.

Nu-i sărutase niciodată mâna mamei, în vreme ce ea îi săruta lui mâna.

„Era foarte posibil ca rușinea de care zic să se repete. Ca să fiu sigur că n-o să fie așa, am plecat“.

A plecat de la Alexandria la București, să devină ziarist și scriitor.

„Mă chinui să devin și acum“, spune la 70 de ani.

Sae Preda și vizita pe care n-a mai apucat-o

Cu Alexandru Preda, fiul cel mic al lui Marin Preda, Mitroi spune că e prieten și că îi este ușor dator, pentru că i-a promis că îl ajută să cumpere o casă în Teleorman și n-a făcut-o încă. Dar a apucat să-l cunoască și pe Sae Preda, fratele prozatorului, singurul din familie care nu apare în „Moromeții“.

L-a vizitat la Bacău: „Ca să vă dați seama cu câtă emoție m-a așteptat, a venit după mine în locul unde parcasem mașina, la câteva sute de metri de blocul în care locuia. Veneam de acasă, din locurile sale natale, nu pe mine, Mitroi, ieșise dumnealui să mă întâmpine, ci pe ele“.

Sae nu mai fusese de ani buni în satul natal. Mitroi trecuse pe acolo cu câteva luni înainte și i-a povestit ce văzuse – oamenii, casele, salcâmii.

„A fost ca și cum îl vizitase Siliștea-Gumești prin intermediul meu. La scurtă vreme după asta s-a stins. Nu înainte însă de a trece, chiar dacă numai cu închipuirea, pe acasă“.

Viitorul, între paginile cărților

Cea mai frumoasă carte din copilărie, spune Mitroi, n-a fost una tipărită. A fost bunica Tudora, „o carte vorbită, pe care o citeam zilnic cu urechile făcute pâlnie“.

Născută în 1890, îi aducea din memorie întâmplări și lucruri din vechime cu o prospețime pe care le simțea proaspete. Au urmat „La Medeleni“, „Winnetou“, dar nicio carte nu i-a rămas mai aproape decât „Amintiri din copilărie“ și „Moromeții“.

„Eu mă simt câteodată trecând prin paginile Moromeților, ieșind din lumea lor mare în lumea aceasta mică, deși realitatea le prezintă în mod mincinos invers“, a povestit scriitorul.

Premiile nu te fac scriitor

Nu-i place să vorbească despre premii, despre fastul lor.

„Premiile nu te fac scriitor. Mai degrabă te strică. Bașca faptul că nu sunt aducătoare de prieteni. Au totuși și ele un merit: îi îndepărtează de tine pe unii dintre cei care pretindeau că-ți sunt“, a mai arătat Mitroi.

Despre cărțile pentru copii, scrise din dragostea pentru fiii lui, spune că talentul lui de scriitor a contat mai puțin decât „talentul dragostei“. Și că într-o lume tot mai urâtă, povestea „e mai mult decât dătătoare de speranță. E dătătoare de frumusețe“. Crede în viitorul cărții tipărite, „cel puțin câtă vreme vom supraviețui și noi“.

Iar despre tehnologie spune că este o unealtă pe care oamenii o însuflețesc și că școala ar trebui să-i învețe pe copii să păstreze distanța, „nu împingându-i spre trecut, ci deschizându-le ochii spre viitor“. Ca o concluzie, Ștefan Mitroi spune că „între a deschide ochii și a deschide o carte poate fi pus, fără teama de a greși, semnul egalității“.

Interviul integral poate fi citit în ediția de săptămâna aceasta „Weekend Adevărul“, de găsit la chioșcurile de ziare începând de vineri, 8 mai.