Scrisoarea de dragoste de după moarte. Tulburătoarea iubire dintre Otilia Cazimir, poeta ”botezată” de Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu, și poetul George Topîrceanu
Otilia Cazimir a fost un pseudonim. Adevăratul nume al poetei, cunoscută mai ales pentru frumoasele versuri pentru copii, este Alexandrina Gavrilescu. S-a născut pe 12 februarie 1894, cel de-al cincilea copil al învăţătorilor Ecaterina şi Gheorghe Gavrilescu, într-o comună din judetul Neamț, dar a copilărit și a trăit mai apoi, toată viața, la Iasi. Acolo s-a consumat și una dintre cele mai mari și tulburătoare povești de dragoste din lumea scriitorilor români, cea dintre Otilia Cazimir și poetul George Topîrceanu.
Alexandrina s-a simțit atrasă de poezia dintotdeauna. Era elevă a Școlii Secundare de fete ”Oltea Doamna” când și-a făcut curaj și a trimis primele versuri – pe care le-a considerat publicabile – către revista ieșeană Viața Românească din Iași, al cărei director era Garabet Ibrăileanu. Era anul 1912.
Pentru că se temea de directoarea școlii, o doamnă severă care le interzisese fetelor să ”se țină de prostii literare”, Alexandrina și-a semnat poezia cu …trei steluțe.
Eleva Alexandrina, după cum avea să mărturisească după ani poeta, a așteptat cu speranță apariția următorului număr al revistei. A cumpărat-o în drum spre liceu, chiar în ziua în care avea o teză, la matematică, a răsfoit-o cu înfrigurare în drum spre școală căutând semnatura – cele trei steluțe. A remarcat dezamăgită că nu era, dar a mai remarcat ceva: un nume nou meniționat de editorii cunoscutei pubicații: Otilia Cazimir.
”Otilia Cazimir, cine dracu o mai fi și asta” a gândit mica poeta dezamăgită. ”Ce noroc au altele, fir-ar să fie…”
Abia în ziua de duminică, Alexandrina, care avea ceva mai mult liber, a citit cap-coadă ”Viața Românească” și a descoperit că Otilia, fata pe care o bombănise, era chiar ea.
Povestea unui pseudonim ales de Sadoveanu și Ibrăileanu
În scrisoarea trimisă către revistă, Alexandrina explicase că de ce poate semna poezia cu numele real. Directorul Ibrăileanu, încântat de versurile adolescentei, se sfătuise cu Mihail Sadoveanu, apropiat colaborator al revistei, pentru alegerea unui nume. Nu putea apărea o poezie semnată cu trei steluțe în ”Viața Românească”!
Ibrăileanu a fost cel care a ales numele de familie, după cel al fetei care fusese prima lui dragoste în liceu. Pentru prenume, Sadoveanu propusese Otilia, căci Otiia Vlaicu o chema pe profesoara care îl impresionase cel mai tare în liceu.
Otilia Cazimir a ieșit, și așa a rămas.
Peste ani, poeta avea să mărturisească:
Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă …
Primul autograf și o mare, infinită iubire: George Topârceanu
Primul volum de poezii al Otiliei Cazimir s-a numit ”Lumini si umbre” și a fost publicat în anul 1923, la Editura ”Viața Românească”. Primul volum care a văzut lumina tiparului i-a fost dăruit, cu autograf, prietenului său ”cel mai bun”, George Topîrceanu.
8 ani era diferența dintre Otilia Cazimir și George Topîrceanu, în favoarea publicistului bucureștean. S-au întâlnit în cercurile literare ale Iașiului și au devenit prieteni, din ce în ce mai buni prieteni. Adevărata apropiere dintre ei s-ar fi produs în casa lui Mihail Sadoveanu, unde erau deseori invitați.
George Topîrceanu se căsătorise în anul 1912 cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu, Gheorghe, astfel că a decis, o vreme, să ascundă relația cu Otilia. Căsnicia lui s-a destrămat, însă, după o vreme și Topîrceanu a rămas, până la sfârșit, alături de iubirea vieții lui, Otilia Cazimir.
„Ea era o femeie care știa ce vrea, în timp ce Topîrceanu era cuminte și supus, părând că se lasă mai degrabă purtat decât să aibă un rol activ în această relație”, avea să povestească ulterior Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.
Chiar și după destrămarea căsniciei poetului. Otilia Cazimir și George Topîrceanu au preferat și își țină iubirea departe de ochii iscoditori ai celor din jur. Deși, după câțiva ani de relație, au facut„ pasul cel mare” și s-au mutat împreună într-o casă din Iași care aparținea familiei lui Demostene Botez.
A fost locul unde Topîrceanu a și murit, în urma unui cancer hepatic, la vârsta de 51 de ani. Era în 1937, după 25 de ani de iubire neîntreruptă cu „poeta sufletelor simple”.
Scrisoare de dragoste de după moarte. Tulburătoarea iubire dintre Otilia Cazimir și poetul George Topîrceanu
Otilia Cazimir avea darul confesiunii pe care îl folosea des în scrisorile care-i poartă semnătura. Iar una dintre ele, adresată unei prietene, arată sentimentele extraordinare ale poetei pentru George Topîrceanu, după moartea acestuia.
Epistola este în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi a fost publicată în revista Uniunii Scriitorilor din România. Otilia îi scria uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări, încă de la debut, de la George Topîrceanu.
Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar… n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui (nr- ale lui Topîrceanu), claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit.
Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm… Aşa de tare m-a emoţionat, aşa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate.
Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? Era, ştiu bine, un capitol dintr-un roman în franţuzeşte, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Şi începea: Je me souviens… Ţi-l imaginezi?
Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
Am fost cu băiatul. E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – şi nici o situaţie. Îi place vioara şi trăieşte cu capul în nori. Fuge de-ai lui şi vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) şi mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – „şi mai mic!” – şi alintat!
Să-ţi descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuţios ordonată. Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă!
Mă laşi să pun deoparte, pentru mata, una din cărţile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.
„N-aş fi vrut să te las aşa…” şi „Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, ştii că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj?
La 8 iunie 1967, la trei decenii după moartea poetului, Otilia Cazimir pleca să-și reîntâlneacă, în altă lume, marea iubire.
