Viața secretă a lui George Călinescu. Un copil adoptat, un elev mediocru şi un soţ depresiv
George Călinescu s-a născut pe 19 iunie 1899 la Spitalul Filantropia. Maria Vişan, mama lui, era servitoare în casa ceferisitului Constantin Călinescu din Bucureşti, fugită fiind de acasă de groaza fratelui ei violent. Iar servitoarea Marița, așa cum i se spunea în casă, a rămas însărcinată cu fratele soției ceferistului, Tache Căpitănscu. Pentru că familia nu l-a lăsat, Căpitănescu nu şi-a recunoscut niciodată copilul. George, fiul Mariței, a fost adoptat pe 17 martie 1907 de Constantin şi Maria Călinescu, iar tatăl adevărat al criticului s-a sinucis câţiva ani mai târziu.
Anii plin de frustrări şi complexe din copilărie, au influenţat activitatea de şcolar a elevului George Călinescu. La vârsta claselor primare, când majoritatea colegilor aveau note mari, rezultatele lui George Călinescu au fost mediocre. Pe primul trimestru al clasei I, a avut numai note de 8. Apoi a fost nevoit să întrerupă cursurile din cauza unei bronşite şi a rămas în urmă cu materia.
Viața secretă a lui George Călinescu. Un elev mediocru și mai apoi un adult dificil
În ciclul primar, elevul Călinescu a avut media 5 la Matematică. Singurele materii la care a reuşit să obţină 9 au fost Citire, Scriere, Gramatică şi Religie.
Singurul premiu pe care l-a luat George Călinescu în şcoala primară a fost premiul trei.
A devenit un adult izolat, depresiv, superstiţios care suferea de mania persecuţiei. Și căsnicia lui a stat sub semnul izolării şi al intimităţii.
Călinescu s-a căsătorit cu Alice Vera în 1929 şi deşi socrii aveau o situaţie materială bună, criticul a preferat să stea întotdeauna cu chirie. A stat departe de petreceri şi prieteni. Se spune că atunci când soţia a primit vizita unei prietene din provincie, criticul deranjat de tulburarea intimităţii a reacţionat astfel: ”Da’ nu mai pleacă aia odată?”.
Ea făcea totul, el scria
„Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi.”, nota Alice Vera în jurnalul său.
”Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte”. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea.
Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam. El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”, mai scria Alice Vera în jurnal.
Complet izolat cât a scris ”Istoria literaturii române”
Cât timp a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat complet.
„Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”, scria Lucian Nasta în ”Intimitatea amfiteatrelor”.
Și soția sa confirmă că în perioada respectivă criticul a trăit ca un ascet. Noaptea citea, dimineaţa şi după-amiază scria. Odihna însemna câteva ore de somn la prânz. Era atât de absorbit de munca sa, că uita să mănânce.
„Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”, mai spune Alice Vera în Jurnal.
Potrivit evocărilor soţiei sale, Călinescu era un om superstiţios. Se temea de ziua de vineri şi la maturitate nu ieşea din casă în ziua considerată rea. Nu părăsea niciodată Bucureştiul fără soţie.
Moartea pe care a simțit-o venind
G. Călinescu, ajuns la vârsta de 65 de ani, a fost internat pe 24 noiembrie 1964, la sanatoriul Otopeni cu diagnosticul ciroză hepatică.
În spital, Călinescu a continuat să lucreze asiduu, dar se lovea mereu de diminuarea progresivă a energiei. Abdomenul umflat nu-i permitea să se întoarcă pe partea stângă, de aceea scria întins cu fața în sus, pe un fel de tăbliță. Vizitatorii îl găseau corectând șpalturi.
În dimineața zilei de 8 februarie 1965, când doamna Călinescu a intrat ca de obicei în cameră de spital pentru vizită, bolnavul a cerut un avocat.
Prin testament i-a lăsat totul soției rugând-o ca după moartea ei, să doneze casa de domiciliu către Institutul de Istorie și Teorie Literară. Un mesajul trimis Conferinței Scriitorilor pe 19 februarie a fost ultimul text pe care a încercat să-l scrie. Disperat renunță, deoarece cuvintele erau ilizibile, atât de mult îi afecta boala trupul.
Inițial a căzut într-un somn agitat. Între orele unu și jumătate și două s-a ridicat și ”după ce, cu un ultim efort, a făcut câțiva pași prin cameră, vădit preocupat de ținuta lui, ca un suprem exercițiu de demnitate umană, a rugat pe cele două surori să cheme un doctor, fiindcă în zece minute ”s-a sfârșit”. S-a așezat din nou în pat. Coma începuse.
Sub privirile medicului de gardă, pe 12 martie 1965, la orele trei și jumătate noaptea, G. Călinescu s-a stins.
