Ce este Schengen și cum a apărut. În ce țări am putea merge fără să mai arătăm un act de identitate

Ce este Schengen și cum a apărut sunt întrebări pe care probabil mulți și le pun în contextul discuțiilor recente despre blocarea repeată a României – de către Austria – de a face parte din această zonă ”privilegiată”. 

Uniunea Europeană (UE) este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare, care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda).

După şase valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria şi 2007: Bulgaria şi România), Uniunea
Europeană are astăzi 27 de state membre.

Ce este Schengen și cum a apărut. Primele țări care ”au desființat frontierele”

La începutul anilor ’80 a fost demarată la nivel european o discuţie în legătură cu importanţa termenului libertate de mişcare.

După discuţii îndelungate, Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda au hotărât să creeze un spaţiu fără frontiere interne. Acordul între aceste state a fost semnat la 14 iunie 1985, în localitatea viticolă Schengen din Luxemburg.

A urmat semnarea Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS), în data de 19 iunie 1990. Aceasta a intrat în vigoare în 1995, eliminând controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi creând o singură frontieră externă, unde controalele se desfăşoară conform unui set de reguli clare.

Au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migraţie, azil, precum şi măsuri referitoare la cooperarea poliţienească, judiciară sau vamală.

Măsurile adoptate de către statele Schengen au fost:

• eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea unui set de reguli pentru trecerea frontierelor externe;
• separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi;
• armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor;
• stabilirea unor reguli pentru solicitanţii de azil;
• introducerea unor reguli referitoare la supravegherea şi urmărirea transfrontalieră pentru forţele de poliţie din statele
Schengen;
• întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare şi implementare a deciziilor judecătoreşti;
•crearea Sistemului de Informaţii Schengen.

Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, deciziile şi declaraţiile adoptate de  Comitetul Executiv Schengen, stabilit în 1990, precum şi protocoalele, acordurile de aderare, care au urmat, şi legislaţia relevantă constituie acquis-ul Schengen.

Iniţial, Acordul Schengen şi Convenţia de Aplicare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu
semnarea Tratatului de la Amsterdam, în data de 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Țările Schengen

Așadar, primii membri ai zonei de liberă circulație au fost Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg.

În prezent, 26 țări fac parte din acordul Schengen: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxembourg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia și Ungaria; inclusiv țări care nu sunt membre UE: Elveția, Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Trei microstate europene – Monaco, San Marino și Vatican – mențin frontierele deschise pentru traficul de pasageri cu vecinii lor și, prin urmare, sunt considerate membre de facto, ca urmare a imposibilității practice de călătorie de pe teritoriul lor fără a tranzita cel puțin o țară membră Schengen.

Ce țări nu fac parte din Schengen?

Dintre cele cinci state membre UE care nu fac parte din spațiul Schengen, trei – Bulgaria, Croația și România – sunt obligate din punct de vedere juridic să adere în viitor.

În timp ce procesul privind intrarea Croației este în desfășurare, Cipru beneficiază de o derogare temporară, iar Irlanda menține opțiunea de a rămâne în afara spațiului și desfășoară propria zonă comună de călătorie cu Regatul Unit.

Care sunt criteriile pentru a deveni membru?

Fiecare stat trebuie să își evalueze gradul de pregătire în patru domenii:

• să aplice setul comun de norme Schengen (așa-numitul „acquis Schengen”), de exemplu, în ceea ce privește controlul frontierelor terestre, maritime și aeriene, eliberarea vizelor, cooperarea polițienească și protecția datelor cu caracter personal;
• să își asume responsabilitatea de a controla frontierele externe în numele celorlalte țări membre și de a elibera vize Schengen uniforme;
• să coopereze în mod eficient cu agențiile de aplicare a legii din alte țări Schengen, pentru a menține un nivel ridicat de securitate, odată ce controalele la frontierele dintre țările Schengen vor fi eliminate;
• să se conecteze la Sistemul de Informații Schengen (un sistem de schimb de informații pentru securitatea și gestionarea frontierelor din Europa) și să îl utilizeze.

Cu ce avantaje vine calitatea de membru Schengen?

Două dintre cele mai mari avantaje sunt: populația are libertate totală de circulație dintr-o țară membră în alta, dar Schengen vine și cu libertate de circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalului.

Dincolo de beneficiile pe care le-ar obține, România este obligată prin tratatele de aderare la UE pe care le-a semnat să adere la spațiul Schengen, după îndeplinirea criteriilor.

De ce nu a fost primită până acum România în Schengen?

În ciuda îndeplinirii condițiilor tehnice, la fel ca în cazul Bulgariei, spațiul Schengen nu a fost extins în România deoarece guvernele naționale ale UE trebuie să decidă în unanimitate intrarea statelor noi în zona fără frontiere.

Mai exact, în ciuda faptului că Bulgaria și România îndeplinesc criteriile tehnice necesare de mai mulți ani și în pofida solicitărilor repetate ale Parlamentului European pentru aderarea lor, dar și a recomandărilor Comisiei Europene, votul trebuie acordat politic, în Consiliul European.

Printre statele care s-au opus de-a lungul timpului aderării s-au numărat Germania și Franța – țări care între timp și-au exprimat sprijinul în privința aderării – și Olanda, iar motivele invocate au fost problemele cu justiția și corupția la nivel înalt din ambele țări candidate.