Editorial

Ce înseamnă astăzi Unirea

Ce înseamnă astăzi Unirea

Unirea Principatelor? Pentru tineri, cărora orele de istorie li s-au redus la o clipire, Unirea Principatelor poate că sună a joc pe calculator. Şis-ar putea întreba: “Alexandru Ioan Cuza? Un personaj care a trăit în secolul XIX şi a făcut o mică unire. Să ne ocupăm, deci, de lucruri mari. Time is money”.

E nevoie să ne recuperăm istoria din debaraua în care au aruncat-o cei care decid politicile în învăţământ? Fără îndoială! A ne recupera istoria înseamnă a ne defini identitatea.

Marii noştri istorici (da, încă există) ne învaţă că identitatea etnică a niciunui popor nu se află în ADN sau în sânge, ci în educaţie.

Mândria de a fi român (sau francez sau german) e mândria de a-ţi găsi timbrul inconfundabil în concertul european şi mondial.

Educaţia se face şi prin modele. Ce model mai admirabil în istoria modernă a României decât acela care a pus bazele României moderne – primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza.

Jurământul său de credinţă, ar trebui să umple de gânduri clasa politică de astăzi:

“(…) Voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând în faţa ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române”.

Unirea Principatelor a fost un proces început în 1848, când din focul Revoluţiei a călit nu doar idealurile sociale, ci şi acela al unităţii naţionale. Românii îşi potriveau ceasul istoriei cu cel al Europei.

Programul de ţară de atunci, de la 1848, urma să îl împlinească Alexandru Ioan Cuza unsprezece ani mai târziu.

Principele Cuza rămâne în istorie ca efigie a unui vis, a unei rugăciuni primite, a gândului înaripat de voinţă şi a voinţei transformată în faptă.

Preşedintele Academiei Române, profesorul – de istorie! – Ioan-Aurel Pop, face o paralelă memorabilă între Cuza şi Lincoln: “Alexandru Ioan Cuza se năștea acum circa două secole. Dar a fost contemporan cu Abraham Lincoln, făcătorul Americii moderne. A fost, ca președintele american, un self-made man – adică s-a făurit singur, fără ajutorul strămoșilor, al trecutului familiei. Ca și Lincoln, Cuza a reconstituit din temelii o țară și a plătit îndrăzneala sa cu moartea lui politică. Lincoln a plătit prețul cu moartea fizică, prin asasinare.

Educația de toate gradele, ocrotirea sănătății, armata și ordinea internă, economia agrară, sistemul fiscal, transporturile, cultura, justiția – toate au fost organizate de Cuza. De la el ne-a rămas expresia „ocaua lui Cuza”, pentru că i-a pedepsit pe negustorii care falsificau unitățile de măsură. Se spune că se și travestea și umbla prin piața publică. La 11 februarie 1866, în urma unui complot, în urma unei înțelegeri tainice, domnul a părăsit tronul, țara, cu o urare remarcabilă – „Să-i dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Să trăiască România!”.

Să nu ne iluzionăm cu speranţa că se vor întrupa din filele istoriei lideri providenţiali. Însă lideri la înălţimea vremurilor trebuie să ne propunem să căutăm. Românii l-au găsit pe Cuza şi pe alţii, când asupra noastră s-au abătut vremuri de grea cumpănă, când a trebuit să ne rescriem istoria. Să nu uităm că Unirea din 1859 ar fi fost amânată fără înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei şi Pacea de la Paris.

Nevoia unui stat-tampon împotriva expansiunii ruseşti şi felul în care am fructificat-o geopolitic ne-a adus din nou la rampa Europei.

La urcarea pe tron, Mihail Kogălniceaniu îl îndemna pe noul domnitor, între altele, într-un impresionant discurs: “Reintrodu în mijlocul nostru stramoşeasca frăţie”. Ceea ce Alexandru Ioan Cuza, cu carisma şi vizionarismul său, a şi făcut.

Să reamintim că, în acel ianuarie 1859, n-au fost doar ingeniozitatea şi curajul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, ci şi sacrificiul moldovenilor care şi-au cedat capitala în favoarea Bucureştiului. În schimbul promisiunii veşnic neonorate de co-decizie şi dezvoltare a întregii Românii.

Ce înseamnă astăzi unirea? Reclădirea încrederii între cei de acasă şi masiva comunitate românească din străinătate. Sprijinirea celeilalte “Moldove”, a românilor din ţară să simtă şi ei că trăiesc în Europa. Să-i scoatem din sărăcie, din teama zilei de mâine şi din uitare. Să ne îndeplinim promisiunea făcută în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate.

Ce-ar trebui să facă urmaşii politici de astăzi ai celui care a pregătit Unirea cea Mare? Cei care se vor aşeza, ca de obicei, la umbra acestui 24 ianuarie, sfânt pentru ideea naţională. Ar trebui să întreprindă ceva nu la îndemâna oricui, pentru că presupune un Proiect de Ţară – românesc ca obiective, european ca deschidere – care să îi unească pe românii din România cu românii din diaspora. Să adune din risipire, să  regăsească părinţi cu copii, fraţi cu fraţi.

Cum spunea un alt important istoric, Vasile Pârvan, la un an după Unirea cea Mare, într-un elan emoţional:

“Nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii românești”.

Nu vom putea ţine pasul cu o lume a schimbărilor dramatice, dacă nu le vom crea şi conaţionalilor din ţară şansa la un viitor mai bun pe care o au românii din diaspora, pentru ca geniul românesc să contribuie – aşezat la masa deciziilor, nu în periferia chibiţilor – la arhitectura unui viitor în care vrem să ne creştem copiii.