De ce a rămas România în urma Europei ca nivel de dezvoltare?

De ce a rămas România în urma Europei ca nivel de dezvoltare.Profesorul universitar Bogdan Murgescu explică din ce cauze a rămas România treptat tot mai în urma Europei, ca nivel de dezvoltare.

Profesorul Murgescu este autorul lucrării „România și Europa. Acumularea decalajelor economice“, în care a făcut analiza comparată a traiectoriei istorice pentru patru țări plecate inițial de la același nivel: România, Serbia, Danemarca și Irlanda.

De ce a rămas România în urma Europei. Întrebările principale

Când a început România să rămână în urma Europei?

De ce alte regiuni inițial la fel de subdezvoltate, precum Germania și Olanda, au înregistrat salturi spectaculoase?

Care a fost epoca în care România a recuperat, totuși, masiv din decalajul economic față de regiunile dezvoltate?

De ce, începând din 1913 și până în 2000, s-a înregistrat o rămânere în urmă tot mai mare față de Europa?

A fost epoca lui Carol I una a marilor progrese?

De ce a fost reforma agrară din 1921 necesară, dar nu și bună pentru economia României?

Cum au ajuns prostiile făcute de guvernanții României interbelice să saboteze masiv redresarea economică a țării.

Sloganul „prin noi înșine“, o pacoste care a însemnat frânarea dezvoltării.

A recuperat țara noastră din decalajul față de Europa în perioada comunistă?

În primul capitol al volumului „România și Europa. Acumularea decalajelor economice“, Bogdan Murgescu vorbește despre epoca modernă timpurie (perioada dintre anii 1500-1800), considerată de istorici drept o „epocă relativ omogenă și unitară în interiorul său“.

Viață rurală, hrana limitată

Istoricul german Rudolf Vierhaus descrie astfel această perioadă:„… persistența unui peisaj dominat de agricultură și de viața rurală, cu unele regiuni meșteșugărești și cu o lentă îndesire a rețelei de orașe și căi de comunicație;un mod de viață determinat de hrana limitată, recolte ratate, epidemii și războaie;dominația socială a proprietății funciare, dominația politică a nobilimii, ascensiunea economică a unor părți ale burgheziei urbane și ascensiunea profesională a elitelor burgheze funcționale (…), raportul dintre orientarea spirituală și cea lumească este determinat de Biserica de stat (…)“.

Dacă la nivel mondial, istoricii vorbesc despre secolele XVI-XVIII ca fiind o perioadă unitară, nu același lucru se poate spune și despre cultura română modernă, când Țara Românească și Moldova se aflau sub ocupația Imperiului Otoman.

Sub dominația fanariotă, Țara Românească și Moldova au înregistrat „o stagnare economică“, iar specialiștii vorbesc despre „o epocă de decădere“.

Tributul, o presiune economică

Țările Române erau obligate să plătească tribut către Poartă (haraciul), daruri protocolare pentru sultan și pentru marii dregători otomani (peșcheșuri), dar și sume pentru obținerea și păstrarea tronului. Istoricul Mihai Berza a fost primul care s-a încumetat să realizeze un bilanț financiar al exploatării Țărilor Române de către Imperiul Otoman. Între 1581-1590, Țara Românească a plătit către Poartă 650.000 de galbeni anual.

În urma presiunii economice otomane, a avut loc sporirea dramatică a fiscalității, aceasta fiind semnificativă în al treilea sfert al secolului al XVI-lea. A explodat între anii 1580-1594.Revoluția industrială

O accelerare a creșterii economice și demografice s-a înregistrat în secolul al XIX-lea, cel mai spectaculos aspect fiind „revoluția industrială“. „Declanșată în Anglia pe la 1760, ea s-a răspândit și în Europa continentală, deși cu foarte mari variații de la o țară la alta și chiar de la o regiune la alta în cadrul aceluiași stat. Elementul definitoriu a fost desigur trecerea de la munca manuală la cea bazată pe mașini propulsate de energie.

Revoluția industrială

Totuși, revoluția industrială nu se reduce la acest aspect. Ea a cuprins și un set foarte mare de inovații tehnice, cu aplicații în multiple sectoare (textil, metalurgic, transporturi etc.), a căror secvențialitate i-a făcut pe unii istorici să diferențieze între o primă revoluție industrială, bazată pe motoarele cu cărbune și cu aplicații mai ales în sectorul textil și transporturi, și o a doua revoluție industrială bazată mai ales pe petrol și pe electricitate, ale cărei sectoare de vârf au fost metalurgia și construcțiile de mașini, urmate rapid de industriile electrotehnică și chimică“, scrie Bogdan M în volumul său.

Modelul occidental

În această perioadă, un important rol l-a avut adoptarea modelului occidental, care a însemnat, în primul rând, creșterea importurilor.

Însă, importurile vizau, în special, bunuri (țesături din bumbac, zahăr, citrice) destinate boierimii. După 1850, au fost aduse din străinătate și mărfuri necesare gospodăriilor. Abia după 1860 s-a putut vorbi despre o creștere semnificativă a importurilor.

Despre perioada interbelică, privită de unii ca fiind o „epocă de aur“, istoricii au altă părere. Ei o judecă sever. Eric John Ernest Hobsbawm, istoric britanic, este tranșant:„Deceniile de la izbucnirea Primului Război Mondial până la anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial au fost o epocă a catastrofei pentru această societate.

Timp de patruzeci de ani s-a trecut de la o calamitate la alta. Au existat momente în care nici măcar conservatorii inteligenți nu ar fi pariat pe supraviețuirea ei (…) Chiar și Statele Unite, care fuseseră scutite de revoluții și războaie, s-au aflat la un pas de prăbușire. În timp ce economia mergea împleticindu-se, instituțiile liberale au dispărut între 1917 și 1942 din aproape întreaga lume, exceptând o fâșie din Europa, America de Nord și Australasia, pe măsură ce fascismul și mișcările autoritare satelite ale acestuia câștigau teren“.

Post al doilea război

După cel de-al Doilea Război Mondial, a avut loc o accelerare fără precedent a creșterii economice mondiale.

Economistul britanic Angus Maddison a constatat că economia mondială a performat în ultima jumătate de secol „mai bine ca în orice altă perioadă din trecut. Produsul global brut a crescut de șase ori între 1950 și 1998“. În anii ’80, România s-a confruntat cu o reducere a consumului, deoarece Nicolae Ceaușescu a luat decizia de a acorda prioritate achitării datoriilor externe.

Situația României, imediat după prăbușirea regimului comunist și începutul tranziției spre un sistem politic democratic bazat pe economia de piață, a fost descrisă astfel de Daniel Dăianu:

„La sfârșitul anilor ’80, economia românească, țara, oamenii ofereau un tablou dezolant. După mai mult de patru decenii de industrializare forțată, competitivitatea economiei se afla la nivelul cel mai scăzut în cadrul «ligii comuniste», dezechilibrele dintre sectoare și penurie erau în creștere, suferința oamenilor era inimaginabilă;

România era cu mult în urma țărilor vecine în ceea ce privește premisele instituționale necesare pentru tranziția postcomunistă, pregătirea psihologică a populației pentru schimbări sociale și baza socială a reformelor către economia de piață“.