De ce nu dau oamenii click pe titluri de bine
Dorința unor politicieni de a vedea eliminate titlurile negative, sau pe cele care conțin un cârlig care nu are legătură cu conținutul, este o utopie.
Cenzura e o opțiune proastă, care poate deschide calea către limitarea libertății de exprimare sau alte abuzuri împotriva unor drepturi fundamentale.
Și pe urmă, nu este treaba presei să rezolve toate porcăriile, ea ilustrează doar stări emoționale colective, vine în întâmpinarea unor aspirații, caută, dacă dorește, adevărul. Luptă, uneori, pentru demnitate. Dar și asta e o alegere. Jurnaliștii nu se nasc Saint-Just, ci devin, dacă au libertatea asta, dacă-și permit, luptători. Își asumă riscuri enorme pentru a-și păstra verticalitatea. Iar uneori obosesc și se îmbolnăvesc.
Pe ziarele de altă dată era trecut prețul, erau un produs. Adică trebuiau vândute. Azi, e vorba despre publicitatea care susține salariile celor care scriu, cum se pricep, despre viețile altora. Publicitatea vine dacă dai click, deci te întrebi: ce vor oamenii să citească?
O știu cu toții, și cei care scriu sau fac emisiuni, și cei care citesc și privesc, chiar dacă nu conștientizează. Vor să citească rele. De ce-i fascinează pe oameni titlurile care indică o mizerie, o temere, o nenorocire, o porcărie, fie ea și inventată? Sunt nefericiți. Nefericirea îi face pe oameni să plonjeze în viețile altora pentru a uita de ale lor. Aspirația de a vedea capra vecinului murind nu e o invenție românească, să fim serioși! Refugierea în problemele altora, reale sau nu, nu s-a născut pe Dâmbovița.
Dar jurnalistul nu e psiholog. El știe că oamenii caută să evadeze. De asta au succes telenovelele, de asta au succes manelele. Ele exprimă ficțiuni ancorate într-o realitate îndepărtată sau emoții primare, comune.
Există, totuși, și o potențială metropolă în devenire, și anume speranța. Dacă elimini răutățile din spațiul publicistic, rămâne căutarea unor soluții. Căci dacă oamenii au uitat de binele pe care-l visează, acesta există în stadiu latent. Văd emisiuni, rubrici, bloguri video cu tot mai are audiență la public, unde succesul devine o rețetă care dă de gândit. Iar acesta este un simptom. Oamenii încep să-și trateze rănile, sau ele se estompează, căci se roagă și recapătă un firicel de lumină care tinde să ia locul deznădejdii.
Sunt convins că tendința de a da click pe nefericire se va subția. Lent, greu, această tușă micuță se va transforma în regulă. Iar atunci, fenomenul clickbait va pierde din consistență. Dar e nevoie de ceva mai multă dorință atât din partea politicienilor, cât și a oamenilor obișnuiți. Dacă pe primii îi poți acuza pentru nefericirea celorlalți, pe oameni nu-i poți învinui că sunt fost victimele a 50 de ani de comunism și alți peste 30 de capitalism cu năbădăi.
Nefericirea a devenit o componentă genetică a națiunilor care s-au scuturat, politic, de comunism, dar care n-au reușit (nu din vina lor) să facă intervenții în ADN-ul social, aspirațional, emoțional. Nici nu aveau cum. Traumele produse prin eliminarea libertății, generalizarea fricii, anularea competiției, a meritului, sunt prea adânci.
Dar nici lumea n-a fost făcută într-o zi. Și nici Iisus Hristos n-a murit fericit pentru a învia în secunda următoare.
Omul trece prin etape. Răul este o vale pe care trebuie să o traverseze. Căci nici Pământul n-are doar oceane și uragane. Există și uscatul. Întotdeauna.
