De ce nu ies din politică
Dacă aș fi convins că suntem incurabili, că lumea se prăbușește fără salvare, că această țară trebuie abandonată și închisă (ne înfioară acest gând uneori, așa-i?), aș da bir cu fugiții. Mi-aș face bagajele și m-ar retrage într-o poiană cu stupi, aș crește oi, mi-aș privi copiii cum râd și aș scrie acele cărți care nu se mai scriu niciodată.
Dacă n-aș fi fost făcut pentru luptă, rușinea și deznădejdea m-ar fi putut nărui în câteva rânduri. Ultima oară, din cauza pragului nerușinat pentru abuzul în serviciu, o invitație la furt împotriva căreia am ieșit în stradă și am făcut zeci de emisiuni. Sau când am fost atenționat ce numiri se fac în funcții publice, cum se blindează obiceiuri din epoca Dragnea, cum există încă o opoziție crâncenă la proiectul anulării pensiilor speciale, cum o mână spală pe alta.
Ar fi fost simplu. Aș fi îngroșat rândurile celor care au crezut, la un moment dat, că merită să lupți pentru o cauză nobilă, că poți atinge cerul cu degetul, îl înmoi în speranță, pentru ca ulterior, obosiți și cutremurați de realitate, să constate că speranța era o plăsmuire a minții lor.
Dar un prieten drag mi-a sugerat o idee: „în loc să explici că ai fost de bună credință atunci când ai spus că PNL este obligat să anuleze pensiile speciale, fii mândru că tu ai fost cel care a pus hârtia de turnesol în fața clasei politice, tu ai trasat o foaie de parcurs a reparării unor nedreptăți cumplite. În loc să deplângi defrișările, amintește-ți că tu ai făcut primele emisiuni despre ele, iar apoi ai explicat oamenilor că hoții de lemn trebuie să înfunde pușcăriile. În loc să explici că un om din exterior nu poate schimba lumea, caută pe alții care gândesc ca tine, asigură-te că nu sunt parșivi și mergeți înainte, în fiecare zi câte-un pas”.
Am intrat în PNL știind că într-un partid există reguli, că libertatea absolută e o himeră, sau cel puțin n-o găsești în această lume, că peștișorul de aur e o poveste pentru copii. Dar descoperind pe alții care gândesc ca mine, am știut că nu libertatea este cel mai curajos obiectiv, ci binele comun. Când poți să ajuți pe cineva fără să bați toba, ai o satisfacție personală care nu are nevoie de validare.
Nu-i poți mulțumi pe toți, iar cine-și propune asta intră într-un carusel al minciunilor din care nu va reuși niciodată să iasă. Plus că sunt foarte multe capcane întinse de artiști ai manipulării care nu ies din „pe onoarea mea”, „să moară mama” și „sincer”. Și atunci ce-ți rămâne de făcut? O listă scurtă: te informezi, ai credință, ceri părerea oamenilor onești, te uiți în oglindă. Dacă dormi liniștit înseamnă că faci ce trebuie.
Dar ce trebuie făcut în România?
De toate! Începând de la ruperea lanțului complicităților și redescoperirea celei mai mici distanțe între două puncte. Eu am cutreierat lumea, am fost binecuvântat. Când ai văzut lumea și ai cunoscut obiceiuri sănătoase, realizezi cât de nenorocit a fost comunismul, ce mutații teribile a produs în arhitectura funcțională a comunităților. Comunismul a anihilat conștiința, dorința, căutarea, răbdarea, a pedepsit credința. În timp ce alții, în vest, știau că nu arunci pe jos ambalaje și chiștoace, că nu umpli pădurile de gunoaie, că nu defrișezi sălbatic, că nu stai cu mâna întinsă, că nu dai legi pentru tine, că te asociezi, ai idei, militezi pentru libertatea de expresie, românii se dezmeticeau.
Unii n-au avut răbdare și au plecat, văzând că putregaiul naște pui și n-au nicio șansă. Acum, ne pot fi dascăli. Ei au văzut ce trebuie făcut. ÎI doare inima de ciudă și spun. Dur, fără menajamente. Acolo, în vest, nu ești cocoloșit, acolo trebuie să muncești, să respecți legea și să-ți învingi temerile.
Am văzut toate astea și nu dau bir cu fugiții. Dorm puțin, dar liniștit. Uneori trebuie să-mi țin gura. O fac și pe asta, pentru că mizele sunt adesea mari. Atâta timp cât știu că am parteneri de dialog, îl voi alege fără ezitare. Dar atâta vreme cât am un motiv să mă doară inima, sunt dator să lupt. Și mă doare.
România te face mereu să sângerezi, iar singurul anestezic este lupta.
