EXCLUSIV La 85 de ani, bunica Ioana vinde flori și dovlecei la colț de stradă. „Când se vor termina, se duc și speranțele mele la un ban în plus pentru mâncare”

Într-o lume care aleargă mereu mai departe, pe marginea drumului stă bunica Ioana, cu un coș plin de flori și câțiva dovleci crescuți în grădina sa. La 85 de ani, întâmpină trecătorii cu o privire umbrită de puținele amintiri pe care le mai are, dar un suflet mai puternic decât pare. Nu e aici pentru un câștig măreț — ci pentru a-și asigura traiul de zi cu zi.

Bunica Ioana, încă o victimă a vremurilor neiertătoare

Ca ea, mulți bătrâni sărăciți de vremurile neiertătoare din România au muncit o viață întreagă. Dar pensia nu le ajunge nici măcar pentru nevoile de bază. În loc să se odihnească acum, duc bătrânețea în vânt și ploaie, la tarabă sau pe stradă, vânzând ce pot sau ce mai au – legume din curte, flori din grădină, borcane cu dulceață. Nu cerșesc, ci muncesc cu demnitate, încercând să vândă ce mai au. își vând lucrurile, își vând tot ce au.

Click to display the embedded YouTube video

Cu chipul încărcat de povara ultimilor ani, bunica Ioana nu știe de internet, nu cere ajutor pe rețele sociale, dar zâmbește fiecărui trecător care îi cumpără un buchet și îl îndeamnă să-i cumpere florile. „Hai, mamaie, să îți dau câteva flori”. Se mai opresc câteva persoane, însă nu mereu.

Foto:MediaFlux" width="1600" height="900" /> Bunica Ioana, bătrâna care vinde flori și dovleci
Foto:MediaFlux

În ochii ei, vânzarea unei flori nu înseamnă doar câțiva lei! Este o dovadă că munca și hărnicia încă mai au o mică valoare. Are o pensie puțin trecută de 600 de lei, locuiește în Clinceni și vine zilnic în mai multe cartiere din București, cu speranța că va strânge bani pentru mâncare și medicamente.

Pensiile, prea mici pentru cheltuielile din ziua de azi

„Sunt florile mele de acasă. Florile astea le am așa puse pe răzor în grădină și în curte le-a pus mamaia. Am 85 de ani. Vai de mine, de la colectiv și acum, pe 14 și 15 vin pensiile. Câștig cât e de la colectiv, 680”, completează bătrâna.

Banii nu îi ajung pentru hrană, facturi, alimente și medicamente. În Bucureștiul anului 2025 este aproape imposibil să poți trăi cu suma de 680 de lei indiferent de vârsta pe care o ai.

„Nu îmi ajung. Mă chinui uite așa, cu un dovlecel cu o frunză de viță, cu flori din astea. Le am puse de mult și ies în fiecare an, dar până când nu s-or mai face…Când nu o să mai pot vinde, nu o să am bani în plus”

Bunica Ioana are și copii, însă fiecare a mers pe drumul său, iar viața nu a fost ușoară pentru niciunul. Așadar, la bătrânețe, femeia se bazează mai mult pe puținele forțe pe care le mai are, căci cei apropiați nu au ce ajutor să îi ofere. Este singură, rămasă cu puținele amintiri deloc plăcute pe care le mai are strânse de-a lungul vieții.

„La curte sunt. Am trei fete. Una e în București, una la Dragomirești și mai e una la mine în sat, aia mă mai ajută, dar nu mult, că nu are cu ce. Asta nu are bărbat. I-a murit bețiv. Al meu cum a fost, nu a fost un bețiv? S-a dus de 15 ani. Bea de rupea. Eu nu i-am luat un leu din pensie. Niciodată nu am luat-o, nu am văzut-o. Eu plăteam tot. Nu lua nimic. Se făcuse Biserică la noi și venea părintele…îi ziceam să nu mai iasă la poartă beat…nu îi păsa”.

Din 680 de lei pe care îi câștigă de la stat, bătrâna Ioana trebuie să își cumpere și pastile. Desigur, acele pastile de care au cei de vârsta sa atât de multă nevoie, dar care, în farmacii, au ajuns să fie vândute la prețuri neașteptat de mari. Când stă pe stradă pentru a vinde flori, de multe ori nu are nici măcar apă sau mâncare. Sunt și trecători care își fac milă și îi aduc pâine, suc sau apă. Nu are însă acest noroc în fiecare zi. Sunt zile la rând când poate nici nu mănâncă.

„Câte pastile nu iau…ehee… două le avusei la mine. Uite, aici le-am avut și le-am băut. Mi-a adus un băiat paharul ăsta să pot să le iau. Una de tensiune și una de picioare. Astea le iau la două ore după ce mănânc. Am mai venit cu astea de vânzare, mi-au mai dat, m-au ajutat că altfel era vai și amar”.

Amintiri șterse de bătrânețe

„Ce să mai știu, sunt bătrână, nu mai țin minte mereu. Nu mai știe mama… Ce să le zic celor de la Guvern…să ne ajută, să ne dea și nouă mai mult. Ce pot să fac eu…Nu mai sunt bună de nimic. Fetele mele îmi spun nu mai pleca mamă de acasă, că cine știe… dar ce să fac? Îmi dați voi? Nu îmi dă nimeni…”

Vara este pe sfârșite, iar florile pe care aceasta le-a plantat sunt și ele gata să dispară din curtea sa. Odată cu aceste flori dispare și speranța că mai poate avea un venit în plus. Tristă, cu gândul la ce va urma, bunica Ioana oftează și îi roagă pe cei din jur să se oprească și să-i cumpere măcar ultimele buchete rămase. Doar așa se poate întoarce acasă, cu speranța că a mai strâns câțiva lei, căci nu sunt mulți, deoarece un buchet de flori costă 3 lei, nici măcar de o pâine în București.

„Mai am astea două buchete. Când nu o să mai am…vai de mine! Hai, mamaie, să să îți dau flori. Ce să mai fac. Înainte mai veneam cu o bucată de dovleac de copt, dar nu s-au mai făcut acum, că nu a plouat…Eu…florile astea, nu le-am udat în grădină, m-au ajutat niște fete, le-au udat ele”, povestește bătrâna, cu ochii aplecați de tristețe.

Bătrânii nu fug de muncă

Ajunsă la aproape 86 de ani toamna acesta, bunica Ioana povestește că niciodată nu a fugit de muncă. Chiar și acum, obosită de anii trecuți și apăsată de lipsuri și griji, bătrâna recunoaște că muncește cu drag în fiecare zi. În schimb, ea este dezamăgită de tineri.

„Nu găsesc pe cine să îmi taie lemne, am în grădină lemne și nu are cine să mă ajute, vine frigul. Nu mai vrea să muncească nimeni. Așteaptă că le-a dat primarul ajutoare. Să se ducă la muncă, eu …uite, 85 de ani, fac 86 la 1 noiembrie…și muncesc zilnic. Mie îmi e drag să muncesc, și acum muncesc acasă toată ziua…ei, tineri, nu le e drag să plece la serviciu. Păi se poate, mă mamaie?”

Și totuși…iată cum în spatele fiecărei fețe brăzdate de riduri și în umbra fiecărei mâini asprite de muncă, se ascunde o poveste tăcută despre demnitate și dorința de a nu fi o povară pentru cei din jur. Pe acești bătrâni îi întâlnești mai tot timpul pe marginea drumului sau în colțul pieței, lângă câteva borcane cu dulceață, un buchet de flori din grădină ori o pungă cu mere coapte la soare. De multe ori, treci grăbit și nu te oprești. Dar pentru ei, fiecare bănuț adunat înseamnă pâine pe masă, medicamente plătite, o factură mai puțin la plată.

aici video.

Mai mult decât atât, înseamnă dovada că încă pot, că încă sunt folositori. Că lumea nu i-a lăsat de tot în colțul lor umbrit de griji. În ochii lor, atunci când le cumperi puținele lucruri pe care le mai au de oferit, se aprinde o scânteie. Mică, dar atât de luminoasă: aceea a recunoștinței îmbinate cu speranță. Și poate că nu îți dai seama, dar în clipa aceea nu ai cumpărat doar un borcan de dulceață sau o legătură de verdeață. Ai cumpărat liniștea unei seri fără griji și bucuria unui suflet care simte că încă mai poate fi de folos…