Ce face maestrul George Mihaiță când nu e mafiot? Departe de rolul cu care a cucerit toată România, actorul are preocupări casnice și relaxante.
Paparazzi MediaFlux l-au fotografiat zilele trecute, într-o dimineață obișnuită de noiembrie, când a ieșit să-și plimbe câinele. Și pentru că era cam rece afară, s-a încăzit cu o cafea.
Interpretarea magistrală a rolului din serialul Clanul, acolo unde e șeful unei rețele de mafioți, a „lipit” rolul de actor. Așa că acum pare puțin ciudat ca „periculosul” din film să iasă pe stradă cu o căciulă verde pe cap, cu un cățeluș pufos în lesă, iar în mână, în loc de un pistol, cu un pahar de cafea!
George Mihaiță e însă același actor relaxat și asumat care vrea să trăiască simplu și frumos.
„Aș vrea să merg pe străzi și să zâmbesc stânga – dreapta celor care-mi zâmbesc și nu numai. Nu există bucurie mai mare. Vreau să mă întâlnesc cu cei trei copii ai mei și să-mi rămână zâmbetul pentru puțin timp înflorit în colțul gurii. Zâmbetul meu să spună că sunt mulțumit de ei… de mine… de viață. Zâmbetul să-l reiau seara în sala de spectacol. Mulțumesc, DOAMNE… Mulțumesc, OAMENI dragi”, spunea maestrul în urmă cu doua luni, la aniversarea a 76 de ani”.
Și nu se dezminte. George Mihaiță merge pe stradă și …zâmbește!
Cu toate că nu provenea dintr-o familie cu tradiție artistică, talentul său a fost evident încă din adolescență, când a început să joace în cadrul Clubului „Flacăra” din Moreni.
După finalizarea studiilor la Liceul de Muzică din Ploiești, și-a urmat pasiunea pentru teatru la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, absolvind în 1971 sub îndrumarea profesoarei Sanda Manu, unul dintre cei mai respectați pedagogi de actorie din România.
Cariera sa a luat avânt imediat după absolvirea facultății, odată cu rolul din filmul Reconstituirea (1968), regizat de Lucian Pintilie, o peliculă care a devenit rapid un reper în cinematografia românească.
Interpretarea sa a fost atât de apreciată încât regizorul italian Michelangelo Antonioni l-a dorit în distribuția unui film italian, după ce văzuse Reconstituirea. Din păcate, această oportunitate s-a pierdut în birocrația vremii, o scrisoare de invitație ajungând la Ministerul Culturii din România, dar rămânând necitită timp de zece ani.