Grivița, ultima baie publică din București, a fost retrocedată. Istoria neromanțată a locului care a uimit capitala acum peste o sută de ani

Până nu demult, Baia Grivița a fost în Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București. Surse din PMB au declarat că ansamblul de clădiri monument istoric a fost retrocedat urmașilor proprietarilor (mai multe persoane fizice) acum câteva luni.

Timp de aproape 130 de ani, Baia Grivița a fost plăcerea absolută a bucureștenilor obișnuiți să facă baie “la putină” și la lighean.  De curând, ansamblul de clădiri a fost retrocedat; noii proprietari au început lucrările de reabilitare, apoi le-au oprit, potrivit siteului b365.

Grivița, ultima baie publică din București, a fost retrocedată. Construită de doi negustori evrei

Ultima baie publică din București a supraviețuit trecerii timpului, a intrat într-o profundă stare de degradare după 1990, a fost reparată și modernizată în timpul mandatului primarului Traian Băsescu, a decăzut din nou, a devenit un loc rău famat iar istoria sa încă se mai scrie.

Baia Grivița a fost construită de doi negustori evrei, Solomon Abramovici și Isac Halimovici. A fost o mare realizare pentru acele timpuri; era cea de-a două baie modernă construită în București, după cea amenajată de Eforia Spitalelor Civile, care era situată pe Bulevardul Elisabeta, unde se află astăzi sediul Primăriei sectorului 5.

După primul război mondial, numărul celor care-și puteau oferi o baie cu cadă/duș în casă era încă foarte redus. Spre exemplu, în cartierul Grant-Regie, la o populație de 2000 de locuitori existau în anii ’30 doar două cișmele, două surse de apă tratată.

Revelația Bucureștiului, apa caldă

Când a fost deschisă Baia Comunală Grivița, în ziua de 18 decembrie 1897, trebuie să fi produs o mare senzație. Bucureșteanul de rând descoperea invenția numită “apă caldă”. Până atunci, cei mai mulți dintre micii parizieni se spălau “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albii din lemn de plută sau de plop, pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei.

Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau în cap trăgând de o sfoară, legată de pârghiuță ce ridica un căpăcel de pe fundul ei.