În apărarea unui minunat neam
Într-o lume măcinată de lăcomie, unde războiul, nu discuțiile, rezolvă tensiuni, nu mai contează că românii au inventat stiloul, nu dinamita. Asta, global. Pe noi, românii, ne interesează. Considerați neam mic, deoarece n-am fost în stare să tăvălim alte popoare, pentru a ne umple burțile, noi suntem principalii noștri adversari. Când ești ocupat cu auto-pedepsirea rămâi în pană de idei, nu?
Eu sunt mândru că suntem pașnici. Nu-s prea fericit că nu reușim mereu să ne impunem argumentele, dar asta-i altă poveste. Avem alura de copii de mingi, căci asta ni s-a spus mereu. Dar îmi aduc aminte o zicere a lui Adrian Păunescu, pe care nu-l judec eu, ci Dumnezeu, dar din ale cărui câteva mii de poezii desprinzi cel puțin o sută geniale:
„Nu disprețuiți gunoierii, absența lor dintr-un mare oraș este la fel de gravă ca o boală atomică”
Căci asta suntem: un reminder. Piedica din calea demolării totale a bunului-simț planetar.
Cultul sfințeniei – evident că la Emil Cioran mergem cu gândul – este tot ce ne-a rămas. Ar fi bine, însă, să nu uităm ce preciza Cioran în 1990 despre „Schimbarea la față a României”:
„Am scris aceste divagații în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu. Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deși îmi pare evidentă prezența isteriei mele de atunci”
Românii n-au în sânge conflictul, dar asta arată exact profunzimea sufletului lor. Nu un neam de moace, ci unul care privește de sus, de la înălțimea opincilor, micimea reprezentată de voința de putere, derizoriul dorinței de a face rău altora. Iertarea le este a doua natură, dar prin frecvență și amplitudine, ea devine arhitectura primordială a simțirii lor. Și nu-i puțin lucru.
Românilor le plac nunțile, căci se pot îmbrățișa și își pot ura sănătate din toată inima, românilor le plac botezurile, căci copiii sunt rațiunea lor de a fi, românilor le place să fie unii cu alții ca să-și dea binețe, nu pumni. Poate nu degeaba au citat Papa Ioan Paul a II-lea (în 1999) și Papa Francisc (în 2019) vechi scrieri în care România a fost numită „Grădina Maicii Domnului”, după o minune din anul 1499, petrecută la Mănăstirea Bisericani din județul Neamț!
Ne ignoră unii, ne consideră țăranii Europei, dar nu-i bai! Noi știm cine suntem, știm ce misiune avem pe pământ: să nu uităm să spunem Tatăl Nostru! Vor spune alții că asta nu ne hrănește. Ba da! Puterea credinței ne este suficientă pentru a ne ridica, încet, dar sigur, deasupra piedicilor.
România nu mai este cea de acum 30 de ani. Învățăm mereu, în fiecare zi câte puțin, că ne putem ajuta unii pe alții să ne fim alături, să investim niște bani europeni în obiceiuri mai bune, departe de 50 de ani de comunism care au produs în genetica națională mutații cumplite. Dar nu ireversibile.
Cu pași mici, dar siguri, le arătăm tuturor că avem coloană vertebrală, că știm să purtăm o discuție în mai multe limbi, că uneori am dat ultimii bani pe cărți, că mergem la teatru și că… da, Petrache Poenaru a inventat stiloul, Henri Coandă avionul cu reacție, iar Ștefan Odobleja a pus bazele ciberneticii.
Doar să ne dezmeticim…
