Istoria pepenilor de Dăbuleni. De la lubenița cultivată ”doar pentru familie, la un brand celebru în toată țara
Istoria pepenilor de Dăbuleni începe undeva, în anii 70. Până atunci, localnicii cultivau fructele doar în propriile gospodării și nici nu le trecea prin cap că, într-o bună zi, vor deveni celebri.
Înainte de 1958, Dăbulenii și localitățile dimprejur erau niște sate sărace că n-aveau după ce să trăiască. Trăiau mai mult din pește, că era balta Potelu, care ținea până la Corabia.
Se cultiva viță de vie, soiul roșioară, adaptată la soluri sărăturoase, un soi bun și pentru masă și pentru vin.
Istoria pepenilor de Dăbuleni. Cultivarea intensivă a început pe vremea CAP-urilor
”La Dăbuleni pepeni s-au cultivat de când e lumea, dar pe spații mici, pe interdune, acolo unde mai este cât de cât apă. Pepenii erau cultivați doar pentru consum local” a explicat Vasile Toma, șeful stașiunii de Cercetare.
Apoi, odată cu apariția Stațiunii de Cercetare și odată cu apariția IAS-urilor, înainte de 1970, începuseră să cultive mai intensiv pepenele. Însă era pentru consum local și comerț sporadic. Oamenii se mai duceau cu ei până la Craiova să-i vândă, dar cam atât.
Începând cu 75-76, după marea nivelare, o mare pondere din suprafața de pepeni a României s-a extins pe suprafețe nisipoase, pentru că se duceau cantități mari la export: Rusia, Polonia, Cehia…
O bună parte din piața din România era asigurată aproape exclusiv de la Dăbuleni, cel puțin jumătatea vestică a țării, începând de la Brașov și Valea Jiului și până la Oradea. Toată suprafața aparținea fie IAS-urilor, fie la CAP-uri. Micii producători aveau o pondere foarte mică. Nu erau cultivatori care să dețină suprafețe. Mai puneau, dar suprafețe mici și făceau mic negoț prin piețe cu ei.
Atunci le dădea lotul personal la CAP, care era de 20-30 de ari și majoritatea își puneau pepeni pe lotul ăsta personal și-l valorificau cu Dacia prin piețe. Cei care făceau treaba asta cu pepenii aveau un câștig destul de bun și băgau în case, lumea avea ARO. Cine avea ARO era cineva. Cred că erau la vreo 600 de ARO-uri în Dăbuleni înainte de 89. Asta era ceva. Erau și magazinele Centrelor de Legume și Fructe, care aveau un sistem bine pus la punct de colectare a produselor, printre care și pepeni și ăștia aveau și un sistem de distribuție în toată țara, mai spune Toma.
Deci locuitorii din Dăbuleni aveau de dinainte de Revoluție gustul afacerilor cu pepeni.
Bani de ARO din pepeni
Diaconu Ion, președintele Asociației de Producători “Casa Pepenilor”:
Era perioada când așa erau prețurile atunci și ARO-ul era ieftin, era 70.000 de lei. Un pepenar care pleca în țară cu un transport de pepeni cu remorca după el, la sfârșit îi rămâneau bani de un ARO. Acum ARO-urile au dispărut, sunt dube Ikarus, Mercedes, care transportă din Dăbuleni către toate piețele din România. Acum, cu banii, oamenii și-au făcut vile cu încălzire centrală, cu WC în casă, s-a ridicat nivelul de trai la 40% din Dăbuleni.
Dîrviș Octavian, inginer agronom, inspector de specialitate al Primăriei Dăbuleni (amintire din anii 1960-1965):
Înainte o familie folosea toată familia în agricultură. Lucrau și bunicul și tata și mama și copiii se urcau în carul cu boi și mergeau la prășit de porumb, sau la secerat. Se plantau cereale pe solul acela nisipos. Ei dacă pe jumătate de hectar, pe un pogon cum se zicea, făceau un car de porumb ziceau: “Bă, am făcut ceva”, pentru că ei atunci nefiind sistem de irigații erau la voia Domnului. Dacă ploua de două ori făceam porumb, dacă nu ploua, nu făceam și luam numai cocenii și-i dădeam la animale. Pepeni se plantau mai puțin, pentru că îmi aduc aminte când eram copil prin clasa a IV-a, punea tata pepeni în capul viei, care era plantată pe nisip. Și în anul acela a încărcat de la marginea viei un car cu pepeni și ne-am dus la satul Vădăstrița în județul Olt, să dăm pepenii pe grâu, că la noi nu fiind zona nisipoasă nu se făcea grâul.
Dîrviș Octavian, inginer agronom, inspector de specialitate al Primăriei Dăbuleni (amintire din perioada comunistă și tranziție):
Mai înainte nu erau piețele așa de aglomerate de intermediari. Eu personal încărcam mașina și-o luam prin țară Unde mergem? La Bistrița, la București, la Târgu Mureș. Găseam o piață liberă, vorbeam cu șeful de piață: “Domne am cinci tone de marcă, pot să descarc aici ?” “Descarcă, nu deranjezi pe nimeni, prețul e ăsta și ăsta”. Era mercvurialul, nu puteai să te abați mai mult de un leu, doi și era altfel, ori acum ca să ai un loc pe piață trebuie să plătești cât nu face. Taxele sunt atât de mari încât de multe ori oamenii sunt dezgustați de asemenea situații. Acum în București producătorii de la Dăbuleni găsesc tarabe doar cu relații, dacă au mai fost în acele piețe și dacă au mai plătit la șeful pieței sau la administrația publică acolo, care sunt și în privința asta e greu față de anii 90 și chiar după Revoluție.
