Iubirea ciudată dintre Titu Maiorescu si sora lui a ridicat multe semne de întrebare atât în epocă, dar și în rândul istoricilor și biografilor care i-au studiat viața. Criticul şi-a iubit sora mai mare, pe Emilia, într-un mod pătimaş, iar scrisorile dintre fraţi, dar şi relaţia avută de-a lungul vieţii au iscat ipoteza unei posibile legături incestuoase.
Emilia a fost pentru Titu prototipul femeii ideale. Surorii lui i-a scris cele mai frumoase scrisori de dragoste, cu ea şi-a împărtăşit cele mai adânci temeri şi ea a fost cea căreia i s-a confesat pe tot parcursul vieţii.
”Prima, singura şi constanta lui intensă pasiune dintotdeauna a fost sora lui, Emilia. A iubit-o şi a admirat-o, ea a fost unica lui mare dragoste” nota C. Popescu-Cadem în lucrarea ”Titu Maiorescu în faţa instanţelor documentelor”.
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova pe 15 februarie 1840, când sora lui, Emilia, avea doi ani. Din cauza educaţii tiranice a tatălui, s-au refugiat amândoi în pasiuni comune şi în studiu.
În Jurnalul pe care l-a ţinut din 1851 până în 1917, criticul a acordat pasaje întregi complicatei relaţii cu sora sa. La 18 ani, scria:
”În sfârşit m-am lămurit cu Emilia. Eu am plâns mult, chiar şi ea. Erau încă unele lucruri nelămurite între noi, am vorbit despre ele. Trebuie să fi fost o fiinţă tare nenorocită când era ea mititică, adesea din cauza asta nu se destăinuia nimănui. Şi cui oare ? Mie, eram prea tânăr, prea copilăros, prea egoist. Dar prin câte n-am trecut şi eu”

Maiorescu a avut o ascensiune uimitoare. La 22 de ani a devenit profesor universitar, la 23 de ani era decan şi rector, la 27 de ani era academician, iar la numai 33 de ani ajunsese ministru.
Mentorul societăţii Junimea a păstrat de-a lungul vieţii o comunicare permanentă prin scrisori cu sora sa Emilia, indiferent unde s-a aflat.
Când a luat decizia de a se căsători cu Clara Kremnitz, Maiorescu i-a făcut surorii un raport sentimental.
”Sunt mai hotărât ca oricând să-mi trăiesc viaţa împreună cu Clara. De-ai şti numai, Emilie, cât de nemăsurat vă iubesc, pe tine şi pe Clara. Voi sunteţi singurele care mă ţineţi în viaţă… întotdeauna te-am iubit şi te-am stimat. Într-adevăr, Emilie, noi suntem doi oameni – o simt intens – creaţi şi formaţi unul pentru altul: desfid întreaga omenire să-mi indice ceva mai bun. Noi trebuia să fim nu fraţi, ci soţi…” .
Dar Emilia, geloasă, nu i-a răspuns la scrisoare.
În ciuda tentativelor criticului de a-şi apropia soţia de sora lui mult iubită, cele două nu s-au suportat. Nici Maiorescu nu l-a agreat pe bărbatul pe care Emilia l-a ales de soţ.
Când Emilia s-a căsătorit, la vârsta de 31 de ani, cu Wilhelm Humpel un austriac profesor şi compozitor, Maiorescu s-a arătat îngrijorat de situaţia materială a celui care îi pretindea mâna.
După divorţul său de Clara, din anul 1878, Maiorescu i-a cerut insistent surorii sale să se mute la Bucureşti. Pasajele din jurnal datate din această perioadă arată că legătura dintre cei doi era mai strânsă ca oricând.
”Dragă Emilie, ce vrajă se află în cuvântul Tu as ma seule pensee ( Tu posezi singurul meu gând). Dacă este aşa, atunci eu te am şi trebuie ca tu să ştii un singur lucru: eu nu te mai las. Telegrafiază-mi un cuvânt şi nu-mi distruge temerile noii mele vieţi. Ascultă-mă! Fratele şi iubitul tău Titus”, îi scria Titu Emiliei pe 24 iunie 1878.
Emilia n-a dat curs invitaţiei de a se muta în Bucureşti, dar criticul nu a renunţat niciodată să-i propună să se mute împreună.
”El nu a încetat, de-a lungul anilor, chiar şi după căsătoria din septembrie 1887, cu Ana Rosetti s-o cheme la el pe Emilia, s-o caute şi să-i scrie, de la Bucureşti sau din străinătate”, mai scrie Popescu Cadem.
Emilia a menţinut corespondenţa cu fratele ei, Titu până la moartea acestuia, deşi n-a dat curs solicitărilor lui de a se muta în capitală. Mentorul societăţii Junimea a murit în 1917, iar Emilia un an mai târziu.