Lumea lui Nicușor. Președintele modest, „escortat” de avioanele de luptă elvețiene

Ultimele episoade care l-au avut în prim-plan pe Nicușor Dan – declarația privind escortarea avionului său de către două F-18 în spațiul aerian elvețian și povestea celor opt ore în care a rămas blocat într-un aeroport din Paris – aproape că spun mai multe decât toate acțiunile președintelui din ultimele luni.

Iar felul în care acestea au fost transmise publicului conturează un model tipic: vorbim despre un lider care comunică exact ca un activist, nicidecum ca un reprezentant al statului. Nicușor Dan nu reușește deloc să se împace cu ideea ca acum e președinte.

Elvețienii, ce băieți!

În cazul avioanelor F-18, președintele a descris misiunea militară standard ca fiind „un gest de respect” din partea Elveției. Eu chiar sunt de părere că Nicușor așa a crezut. S-a uitat fascinat pe geamul Spartanului, a bătut din palme și a râs fericit și a spus echipei: „Ce oameni sunt elvețienii ăștia, ce educație, ce bun simț. Uite cum au ridicat avioanele de luptă pentru noi”.

Iar echipa lui de comunicare, croită pe același model ong-ist, a și postat. Și fanii au aplaudat.

Răspunsul autorităților elvețiene, care au explicat că a fost o misiune uzuală de verificare, a făcut ca această interpretare să pară, cel puțin, exagerată. Problema este prezentarea unei percepții subiective drept fapt oficial, fără verificare prealabilă și fără înțelegerea rigorilor instituționale, ceea ce face că postarea lui Nicușor Dan să se încadreze în stilul de comunicare eventual al unui ONG, nicidecum al unui șef de stat.

Pentru că nicăieri în conversația dintre Turnul de Control din Zurich și pilotul Spartanului românesc nu e pomenită escortarea, ci faptul că va exista o „interceptare” în semn de mulțumire pentru efortul de la Crans Montana.

Practic, președintele a prezentat o procedură militară standard drept un „gest de respect”, asumând public o interpretare personală fără a verifica semnificația instituțională a evenimentului. Clarificarea ulterioară venită din partea autorităților elvețiene pune România într-o situație jenantă: nu prin gravitatea faptei, ci prin contrastul dintre discursul prezidențial și realitatea diplomatică.

„Later you ll gonna be intercepted by the Swiss Force to say thank you for your effort in Crans Montana” nu înseamnă că avioanele de luptă ale Elveției au escortat Spartanul.

O conunicare oficială, a președintelui, trebuia să fie onestă, mai ales într-un context internațional. „Am fost interceptati de aeronavele F 18 elvețiene, aflate in misiune, care au mulțumit Romaniei…”, de exemplu.

Episodul „zăpada la Paris”

Episodul de la Paris este, la rândul său, simptomatic. Faptul că un șef de stat rămâne blocat opt ore într-un aeroport nu este, în sine, o tragedie.

Ceea ce a stârnit mirare a fost modul în care această situație a fost comunicată public, aproape ca un motiv de mândrie personală: dovada modestiei, a lipsei de privilegii, a „normalității”. Acest tip de auto-narațiune poate funcționa foarte bine tot în logica unui ONG sau a unui lider civic care își construiește capitalul public pe ideea de sacrificiu și autenticitate.

În logica unui stat, însă, lucrurile stau diferit.

Un președinte nu este un cetățean oarecare care „suportă” inconvenientele sistemului; el reprezintă statul însuși.

Când un lider se laudă că a stat blocat ore întregi într-un aeroport, mesajul implicit nu este unul de modestie, ci unul de ineficiență instituțională: fie a aparatului diplomatic, fie a organizării vizitei, fie a capacității statului de a-și proteja reprezentantul.  Ceea ce în discurs ONG-ist pare o virtute morală devine, în discurs de stat, o vulnerabilitate.

Cele două episoade sunt unite de același fir roșu: o comunicare personalizată excesiv, bazată pe trăiri, impresii și validare publică, nu pe rigoare, neutralitate și interes instituțional. Acesta este nucleul comunicării de tip ONG: povestea individului este centrală, emoția este valorizată, iar interpretarea personală e prezentată ca adevăr.

Când președintele se crede activist

Așadar, Nicușor Dan comunică personal, emoțional și narativ, tipic unui activist, dar în calitate de președinte acest model devine o sursă de disonanță.

Ce funcționează într-un ONG, unde poveștile personale generează empatie, nu funcționează la Cotroceni, unde mesajul public este interpretat ca poziție oficială și poate avea consecințe externe.

Mai mult, incapacitatea de a ajusta comunicarea arată că liderul încă tratează funcția de stat ca pe o extensie a propriei persoane și experiențe civice. Această confuzie între rolul de activist și cel de șef de stat face ca fiecare episod aparent minor să devină o oportunitate de ironie, dar și o sursă de clarificări externe, care subminează subtil autoritatea instituției.

Episodul F-18 și cel al aeroportului din Paris nu sunt simple povestioare „umane”. Sunt simptome ale unei comunicări aplicate greșit la nivel instituțional: narativ, personal, emoțional și interpretativ.

În activism, acest tip de comunicare, cum spuneam, mobilizează și creează empatie. În politică externă și în reprezentarea statului, produce însă confuzie.

Până când această disonanță nu va fi corectată, Cotroceniul riscă să fie perceput mai mult ca o extensie a unui activisț civil decât ca sediul unei funcții de stat riguroase, cu standarde diplomatice și instituționale clare.

Râdem, glumim, dar …tot noi plătim

Stilul de comunicare al președintelui are, din păcate, efecte concrete asupra imaginii și funcționării statului.

În primul rând, eroziunea autorității instituționale este evidentă: când percepțiile personale sunt prezentate ca fapte oficiale, imaginea funcției prezidențiale se subțiază, iar instituțiile sunt asociate mai degrabă cu emoții și miștouri decât cu rigoare și profesionalism.

În al doilea rând, acest tip de discurs crește riscul de interpretări greșite externe. Declarațiile personale pot fi luate drept poziții oficiale, iar asta poate genera clarificări sau reacții neplanificate din partea altor state. Astfel, credibilitatea și capacitatea de negociere a țării pot fi afectate.

Totodată, comunicarea personalizată distrage atenția de la problemele reale. Publicul și media se concentrează pe fentă – opt ore în aeroport sau „gestul de respect” – în loc să se focalizeze pe decizii și politici guvernamentale. Resursele de comunicare și atenția publică sunt consumate de incidente conexe, minore, în loc să fie direcționate către agenda strategică a statului.

Când comunicarea este centrată pe experiența personală, funcția prezidențială pare să fie experimentată, nu administrată. Modestia exagerată sau pățaniile „amuzante” pot fi percepute mai degrabă ca improvizație, slăbind autoritatea instituțională.

Iar dacă președintele comunică constant prin prisma experienței proprii, funcția riscă să fie percepută ca o extensie a individului, și nu a statului. Aceasta poate influența și comunicarea altor oficiali, destabilizând coerența și tonul instituțional în fața cetățenilor și partenerilor internaționali.

Pe scurt, acest stil de comunicare are efecte reale și concrete asupra imaginii României, asupra încrederii publicului și asupra autorității instituției prezidențiale. Fiecare cuvânt contează, iar funcția de președinte, cea mai înaltă funcție a statului român, nu poate fi tratată ca un ONG. Mesajele personale devin automat oficiale și, desigur, au consecințe directe.

Și nu, nu e de râs.