REPORTAJ Am pedalat câteva sute de kilometri (vreo 800) pe Via Transilvanica, în cele mai ploioase zile din 2025. „Drumul care unește” m-a distrus și refăcut FOTO și VIDEO
La finalul lunii septembrie și începutul lunii octombrie, timp de două săptămâni, după pregătiri de luni de zile, am pedalat o parte din traseul Via Transilvanica, proiect realizat de ONG-ul Tășuleasa Social, pornind de la Mănăstirea Putna, din județul Suceava și ajungând pe traseu până în Viscri, județul Brașov. Totuși, ghinionul meu și al companionului meu de drum, Alex, a fost faptul că am prins cele mai ploioase 14 zile la rând din tot anul 2025, atunci când cele două cicloane consecutive au făcut ravagii prin țară la începutul toamnei. Mai mult, pe alocuri, la înălțimi, am dat de zăpadă. Partea bună este că vremea a fost atât de rea că nici măcar urșii nu au ieșit din bârlog să ne salute, deși asta ar putea fi rezultatul clopoțeilor anti-urs pe care Alex i-a montat pe ambele biciclete și pe care încă îi folosesc în traficul bucureștean.
Dacă la finalul anului trecut când am început excursia eram vreo 5-6 temerari care am fi vrut să ne înhămăm la această provocare, după ce restul au realizat că nu au timpul și energia pentru așa ceva, am mai rămas doar doi oameni. Singurul antrenament pentru o călătorie biciclistică de sute de kilometri a fost un drum de 3 zile în care am parcurs aproximativ 300 de kilometri din București până în Ruse, Bulgaria și împrejurimi, dar asta în mijlocul verii și fără bagajele uriașe pe care le-am luat pe Via.
Click to display the embedded YouTube video
Visul de a sta ieftin la cort s-a năruit rapid
Planul nostru de a sta cea mai mare parte a călătoriei la cort s-a năruit, lasându-ne însă drumuri pline de noroi și de multe ori impracticabile pedalării, cât și două biciclete electrice pline de noroi și bagaje de zeci de kilograme.
Hainele purtate au fost multe, trei perechi de pantaloni, 3 straturi de bluze și pelerină. Mânușile nu erau impermeabile, așa că mult timp mâinile au fost ude până am realizat că 2 pungi în mâini pot face minuni. De la condens și transpirație, și șosetele s-au udat des, iar într-o zi a plouat atât de rău că apa a ajuns până la piele.
Cu totul, fiecare bicicletă se apropia de 50 de kilograme, 25 având ea și restul bagaje, aici incluzând cort, izopren, sac de dormit, haine, un mic aragaz și butelie, încărcător de bicicletă, baterie de rezervă, lumini, mâncare și alte lucruri și lucrușoare de care am avut sau nu nevoie.
Totuși, poate datorită vremii rele, a perioadei alese și a lipsei de pretenții, bugetul de cazări nu a fost extrem de mare. Am plătit pentru cazări sume cuprinse între 25 de lei pe noapte (un stat la cort într-un camping cu bucătărie și duș) până la 125 de lei pe noapte într-o cabană cu încălzire în pardoseală și șemineu în Bucovina.
Cu toate că există un ghid al călătorului, care îți oferă informații extrem de prețioase despre traseu și numeroase cazări din care poți alege, nimic nu te pregătește cu adevărat pentru realitatea din teren, mai ales când alegi să crești singur dificultatea experienței, cum am făcut-o noi, încercând să fim cât mai independenți de cazări și localități.
Planul de acasă nu s-a mulat pe experiența avută pe Via Transivanica
Astfel, am stat la cort doar câteva zile, una în prima noapte la Putna, alta într-un camping în Vatra Dornei și una în curtea unei doamne care avea deja casa plină de oaspeți de pe Via, dar s-a îndurat de noi și ne-a lăsat să ne punem corturile în curtea dânsei pe o ploaie cruntă. Ba mai mult, ne-a dat și două pături groase care să ne țină de cald.
Lecțiile învățate au fost pe măsură, iar experiența, una de neuitat. Totuși, anul viitor, când vom face continuarea, perioada anului destinată călătoriei va fi una mai călduroasă cu siguranță. Însă, experiența mi-a arătat cât de mult se poate obișnui corpul cu condițiile la care este supus. Revenit acasă, găsesc în continuare plăcere atunci când merg cu bicicleta pe ploaie și doar gândul că îmi trezește amintirea experienței avute mă face bucuros.
După doar doua zile de mers, încălțămintea mea s-a udat și s-a rupt, astfel că am fost nevoit să port cizmele mele de cauciuc cumpărate dintr-un magazin de țară din Vatra Moldovița. Ele mi-au fost companioane de încredere prin toate noroaiele întâlnite, purtându-le cu plăcere atât în hoteluri de patru stele de unde ne-am luat ștampilele de pe traseu, cât și prin păduri și vârfuri de munte.
De asemenea, hainele alese nu au fost toate cele mai potrivite pentru aceste condiții meteo complicate, astfel că am achiziționat pe parcurs pantaloni de pelerină și vreo câteva perechi de șosete groase (unele găsite chiar pe un drum de țară la un vânzător ambulant).
Câteva sute de kilometri (vreo 800) pe Via Transilvanica, în cele mai ploioase zile din 2025
Via Transilvanica nu este doar o idee, un simplu proiect sau concept preluat de un mic ONG devenit mare între timp, Tășuleasa Social, aflat în creierul munților, la granița dintre Bistrița Năsătud și Suceava și transformat într-un adevărat proiect de țară. Este meritul lui Alin Ușeriu, fratele mai cunoscutului Tiberiu Ușeriu, și al echipei sale care a reușit imposibilul și improbabilul într-o idee care s-a intersectat cu autoritățile locale.
Cei care poposesc la sediul Tășuleasa Social vor avea cu adevărat o mare surpriză când vor vedea totul, dar despre asta voi povesti într-un episod viitor al poveștii mele pe Via Transilvanica deoarece merită un material separat.
Via Transilvanica este un organism viu care crește și se dezvoltă și care are forța și puterea să unească țara și chiar să o pună pe harta turistică a lumii în aceste vremuri complicate pe care le trăim. În itinerariul nostru am întâlnit pe drum zeci de alți călători, atât români cât și străini, uimiți și fascinați de această rută care taie România pe diagonală, pornind de la Mănăstirea Putna, din Suceava, până la Dunăre, în Drobeta Turunul Severin din județul Mehedinți.
Parcurgerea drumului este un adevărat pelerinaj multistratificat, mistic și laic în același timp, care transcende ca scop și înțeles pentru fiecare participant care se încumetă la el. Poate porni ca o excursie de o zi, de 10-15 kilometri, dar se poate transforma într-o adevărată provocare de anduranță și control pentru cei care aleg să facă distanțe mai lungi pe perioade mai îndelungate.
În prima zi de traseu, plecând din Putna, amândoi am văzut în departare doi călători în fața noastră care au dispărut după o curbă. Totuși, până la Sucevița, următoarea localitate, nu am mai găsit pe nimeni pe drum. Totul a fost doar o iluzie, o Fata Morgana dacă vreți, creierul nostru care ne-a jucat feste dar ne-a dat încredere că nu suntem niciodată singuri.
După doar câțiva alți kilometri am întâmpinat una dintre cele mai grele bucățele pentru bicicliști, o pantă abruptă, udă și noroioasă care și pe jos ar fi fost greu de urcat dacă nu era balustrada. Așa că dă-i și împinge. Până sus, pulsul meu a trecut de 150 și inima și respirația mi-au luat-o la fugă.
Dacă ar fi fost un moment în care să renunț cu siguranță ar fi fost acesta. Apoi, de-a lungul celor două săptămâni au mai fost câteva momente critice notabile, printre care dealurile noroioase din jurul localității Șieu, care ne-au mâncat o zi întreagă și foarte multă energie după ce am fost nevoiți să urcăm direct pe dealuri pentru că drumurile erau pline de un noroi galben și lipicios care făcea ca roțile să se blocheze pur și simplu după doar câțiva metri.
Nimic nu ne-a pregătit pentru ceea ce am întâlnit pe drum
După o călătorie cu trenul din București până în Suceava și o noapte dormită în cea mai ieftină cazare găsită în Iași ne-am îndreptat pe șosea către mănăstirea Putna. Prima zi a aventurii, 70 de kilometri de pedalat, a fost și cea mai călduroasă și plină de soare. Aici am avut și un mic accident după ce roata mi s-a prins într-o gaură la o trecere cu calea ferată și, din neatenție, am căzut. Aceasta a fost, spre bucuria mea, primul și ultimul accident considerat mai serios din tot drumul.
Cum am ajuns la Putna, în prima noapte de cort, a început ploaia. Cu bateriile goale am primit ajutor de la un părinte al mănăstirii care ne-a lăsat să le încărcăm. În rest, pe parcurs, am profitat de orice priză, de la cazări sau restaurante să mai adăugăm puțină energie electrică care ne-a ajutat să pedalăm mai mult.
Bicicletele noastre electrice nu mergeau singure, neavând accelerație, dar bateria făcea pedalatul mai ușor, mai ales în penți abrupte sau atunci când aveam vânt puternic din față.
Bagajele s-au resimțit cel mai mult atunci când panta era prea abrută pentru a merge pe bicicletă și a trebuit să le împingem. Poate și de aici îndrumarea ghidului de bicicletă pentru Via Transilvanica care recomanda clar să nu ai bagaje foarte voluminoase.
Zilnic am pedalat între 30-40 de kilometri și o sută de kilometri, atunci când am dat de mai mult asfalt și traseele pe Via Transilvanica erau impracticabile din cauza vremii. Totuși, au fost porțiuni de 10-15 kilometri care ne-au luat ore întregi din cauza noroiului întâlnit în cale. Și aici ghidul spunea ca în cazul unei ploi să aștepți 2-3 zile înainte să folosești traseul. Cum la noi a plouat aproape în fiecare zi, n-am avut încotro.
Oamenii și locurile s-au schimbat de la localitate la localitate
Pornind din Moldova, trecând prin Ținutul Secuiesc și ajungând apoi în Țara Bârsei cum mai este cunoscută Depresiunea Brașovului, am întâlnit tot felul de oameni și locuri. Lăsând deoparte Bucovina și toată regiunea din nordul Moldovei, unde oamenii și locurile au cu totul și cu totul ceva special, fiecare localitate în sine a fost puțin diferită de cealaltă.
De la sate sărace sau bogate și orașe mai dezvotate sau nu, la oameni care vorbeau sau nu română, fiecare și-a pus puțin amprenta asupra noastră, ne-a ajutat sau îndrumat. În fiecare localitate prin care treceam și era începutul sau capătul unui etape de traseu, trebuia să facem rost de o ștampilă.
Ajungeam la adrese, întrebam oameni, sunam la numere de telefon. Așa am reușit să adunăm vreo 26 de ștampile plus o restanță, din totalul de aproximativ 80 de ștampile de pe tot traseul care trece, cu noul traseul de la Viscri la Brașov de 1.500 de kilometri în lungime și ce va fi extins pe parcurs.
Gazdele noastre, găsite uneori cu doar câteva ore înainte de a ajunge în locul respectiv, au fost mereu receptive și ne-au ajutat. Din cauza ploii și a oboselii am fost nevoiți să ne mai luăm anumite zile libere în care n-am făcut nimic în afară de odihnit, spălat haine și așteptat să se usuce.
Așa am stat 2 zile în Bucovina, în comuna Vatra Moldoviței, într-o cabană la gura focului, la unul dintre cei mai gospodari oameni pe care i-am cunoscut vreodată, Alin Borca și a lui cabană Doru’ Bucovinei și 2 zile la o pensiune în Reghin, unde ne-am spalat absolut toate hainele și pentru o zi întreagă ne-am deplasat doar la restaurantul unității de cazare pentru o ciorbă rădăuțeană.
Mâncarea, un element important și savuros
Pe lângă oameni și locuri, ce m-a impresionat foarte mult a fost mâncarea. Un gurmand desăvârșit ce sunt, coroborat cu un efort prelungit de 8-10 ore de pedalat zilnice, au făcut această călătorie un adevărat itinerariu culinar, atunci când am avut ocazia.
Asta nu înseamnă că nu au existat zile în care ne-am făcut singuri la cort o supă la plic cu bucăți de carne uscată. Totuși, am avut parte și de adevărate festine culinare, prin care pot aminti langoșii din Reghin, un gulaș de mistreț într-o cramă din județul Mureș, un ciorbă rădăuțeană în bol de pâine în Pasul Tihuța, o pizza ungurească plină de carne și murături în Praid și un mic dejun savuros cu o omletă pline de de toate și adusă direct într-o tigaie alături de jumătate de litru de cafea.
„Drumul care unește” m-a distrus și m-a refăcut
Să pedalezi zilnic, timp de 14 zile, este un efort care îți pune la încercare atât corpul, cât mai ales mintea. Toată lumea vorbește feeric de Drumul care unește, însă doar cei care au parcurs bucăți din el îl simt și îl înțeleg.
Nu de puține ori am rămas spre finalul traseului fără baterie sau cu baterie foarte puțină, fix în momente în care oboseala își făcea simțită prezența. Erai nervos, ud și înfrigurat, dar obiectivul și dopamina ta pe ziua respectivă mai aveai de așteptat. Și asta te distruge, dar te și reface mai puternic. Anduranța se creează în timp, atunci când înfrunți hopuri și probleme.
Așa se face că acum, după luni de zile de când mi-am terminat aventura anului pentru asta (după ce mulți dintre prieteni și cunoscuți au râs de mine și m-au compătimit că mi-am luat 2 săptămâni de concediu și am consumat sute de lei doar să fiu udat zilnic), am ajuns să simt o adevărată bucurie atunci când merg cu bicicleta pe ploaie și vreme rea.
Mental, mă transpun în sutele de kilometri parcurși pe o vreme pentru care mulți nu ar fi ieșit din casă nici măcar să meargă după pâine la magazin.
Fiecare zi de traseu a ajuns să fie un mic ritual: Îmbrăcămintea trebuia să fie mereu uscată, hainele alese potrivit în straturi, pelerina, cizmele și pantalonii de fâș strânse corect, în caz contrar ziua putea fi ruinată de udătură și frig.
Nu în ultimul rând, bicicletele unse și încărcate. În fiecare zi la fel, zi după zi. De asemenea, dimineața când plecam de la o cazare nu știam unde o să înoptăm seara care vine. Am ajuns să ne bucurăm de neștiință și nesiguranță.
Orice se putea întâmpla la orice pas, putea să apară probleme tehnice la biciclete, probleme organizatorice la cazări, probleme de sănătate de la ce mâncam, beam sau de la frig și ploaie. Se puteau întâmpla multe lucruri care din fericire nu s-au întâmplat, chiar dacă am avut câteva situații tehnice ușoare, cum ar fi reparat niște pene și schimbat niste saboți de frâne.
Punct și de la capăt
Am ajuns acasă după o ultimă noapte petrecută în Râșnov. Asta după o schimbare de plan de ultim moment deoarece nu am găsit cazări aproape de Făgăraș și terenul era mult prea ud pentru a mai continua restul de Via Transilvanica de la Viscri până la Brașov. Dimineața, la geamul cabanei în care stăteam, un iepuraș ne saluta.
Via Transilvanica pe bicicletă foto: Claudiu Popa/Mediaflux
După pregătirile de rigoare am plecat spre gara din Râșnov de unde cu un bilet de personal CFR de 74 de lei pentru 70 de kilometri (14 lei de om și 60 de lei amendă și superataxă pentru bicicletă) am ajuns în Brașov. Acolo, ne-am urcat în trenul către Iași, același tren în care ne urcasem din Ploiești în urmă cu două săptămâni să mergem spre Moldova. Închisesem un cerc.
Cu ce am rămas după această experiență? Cu gândul că orice este posibil dacă îți propui și dacă te pregătești și lupți pentru visul tău. Cu gândul că de multe ori pierdem prea mult timp pe lucruri neimportante și lăsăm orice lucru să ne strice starea în doar câteva secunde. Cu gândul că oamenii pot fi fericiți atât timp cât au mintea ocupată și corpul activ. Cu gândul că vreau ca anul viitor să termin Via Transilvanica. Cu gândul că și la noi se poate și România este o țară minunată, atât prin locuri, cât și prin oameni, o țară extrem de colorată și diversificată la fiecare kilometru.
Nu în ultimul rând am rămas cu o bicicletă puțin stricată pe care trebuie să o repar dacă vreau să continui aventura, un corp și o minte pe care le simt mai aproape de mine și de ale mele gânduri și o mare apreciere și respect pentru proiectul Via Transilvanica și puterea pe care o are acestă inițiativă ce poate schimba pur și simplu o țară.
Dacă ați ajuns până aici, vă felicit! Ca și mine, și voi ați parcurs o parte din traseu. Mai jos puteți vedea o hartă a ceea ce ar putea să ajungă Via Transilvanica în viitor.
