Revelionul ospătarilor. Cum se organiza în comunism petrecerea celor care munceau de Anul Nou
Până în 1990, anual, în seara de 7 ianuarie, colectivele de ospătari de la restaurante şi şefii lor se întâlneau la Revelionul ospătarilor. După Revoluţie, acesta a devenit o amintire. Petrecerea de atunci era specială prin tarifele mici şi produsele foarte bune oferite.
Pentru că ştiau de acest Revelion special, „pieţarii”, adică taximetriştii ilegali, se înfiinţau încă de la miezul nopţii pentru a-i transporta pe ospătarii cheflii către casele sau restaurantele lor. Aceştia câştigau bine şi erau înstăriţi pe atunci, pentru că bacşişul era gras.
Revelionul ospătarilor. Noaptea în care cei ce serveau erau serviți
Ospătarii soseau cu taxiurile, îmbrăcaţi cu toţii în cele mai frumoase costume, cu cravată, în timp ce soţiile sau colegele lor purtau rochii elegante. Breasla era una respectată; însă în unele cazuri, ca şi gestionarii de magazine, cei care în general serveau la restaurante etalau un uşor aer de superioritate, ca să nu spunem că unii erau chiar zbiri pe moşia statului – unităţile de alimentaţie publică, cum se chemau pe atunci. Ineditul consta în faptul că erau mulţi care plecau la sau de la petrecere direct la serviciu.
La Iaşi, o astfel de petrecere era organizată la cantina muncitorească CFS, ce rămânea aranjată de la Revelionul adevărat. La petrecere, şefii de restaurante mascau o oarecare bunăstare. Se serveau vinuri fine, nu în sticlele de trei sferturi în care se găseau în mod obişnuit, ci ascuns în sticle de un litru, ca pentru muncitori de rând. Nu lipsea vodca şi vinul spumant în loc de şampanie.
Oamenii se distrau mai abitir ca niciodată, mâncau de toate, inclusiv sarmale.
Dar, spre deosebire de Revelionul obişnuit, la petrecerea ospătarilor nu lipsea Pepsi, băutura atât de căutată atunci. Şi nici cuvântările încurajatoare ale şefilor care, la începutul sindrofiei, ţineau câte un speech în care îi îndemnau pe subordonaţi către noi succese în activitate.
Exact ca în noaptea de revelion
„Cei care serveau de obicei în restaurante erau în acea noapte cei serviţi. Revelionul nostru, al ospătarilor, care avea loc la 7 ianuarie, se organiza la cantina CFS (Combinatul de Fibre Sintetice), pentru că, unitatea fiind foarte mare, avea o cantină enormă, cu peste 2.000 de locuri”, povesteşte ospătarul Şerban Liliac. „Pe atunci se lucra, ospătarii nu primeau liber pentru Revelionul de pe 7 ianuarie.
De exemplu, unii aveau noroc să nu fie de serviciu în seara aia, întrucât noi o zi lucram, alta nu. Ceilalţi, care munceau, terminau slujba puţin mai devreme, că şeful închidea restaurantul mai devreme cu o oră, două, ca să avem timp să ajungem acasă, să ne aranjăm pentru Revelionul ospătarilor. Unii veneau şi cu soţiile. În acea perioadă şi pe mine mă însoţea nevasta, că erau mai mari copiii.
Acolo, la cantina CFS, alături de noi venea toată conducerea ICSAP, deşi şefii făceau şi Revelionul normal de pe 31 decembrie, când noi eram obligaţi să lucrăm. Când ajungeam, directorul ICSAP ne ura bun venit, un nou an cu spor, apoi ne aşezam în sala aceea lungă pe unităţi alături de şeful nostru, fiecare cu cârciuma lui, cu gaşca lui.
Era o seară exact ca de Revelion, cu diferenţa că petrecerea nu se organiza la 31 decembrie. Totul era împodobit, erau brazi, sala rămânea ornată de fapt de la petrecerea obişnuită. Dacă era nevoie, se mai puneau câteva ghirlande. Se pictau geamurile cu brazi, se desena o săniuţă, simboluri ale iernii şi ale sărbătorilor.
Pocnitori și prețuri mici
Erau şi atunci pocnitori foarte multe, nu ştiu de unde se obţineau. Unele se găseau la ăştia de la stradă, le făceau ei probabil. Dar erau unele mult mai puternice, pe o ţeavă găurită într-un loc se turna carbid cu apă şi, după ce fermenta un pic, se dădea foc. Efectul era unul ca de tun.
Atunci, de faţă cu toţi grangurii mai mari era o mică abţinere şi în comportament, trebuia să fim puţin mai atenţi noi, ospătarii, pentru că era toată conducerea şi şefii mari ai noştri, cu toate că alături de ei noi mai stătusem la câte un şpriţ de multe ori.
În ce priveşte petrecerea, meniul era unul tradiţional şi la noi, la Revelionul ospătarilor, cu sărmăluţe, cu gustare, cu de toate. Fiecare plătea cât costa, dar era un preţ mult mai mic decât cel de la Revelioanele obişnuite. Erau şi preţurile mici, de cantină, adaosul nu era mare, iar meniul ieşea foarte ieftin, cam la jumătate de preţ. Era o masă ieftină şi mai bună decât a comuniştilor de rând. Uneori mai primeam şi produse care în mod obişnuit nu prea se găseau. Dar cât poţi să mănânci? Mai ales că era lumea sătulă după Sfântul Ioan.
Chiar dacă erau unii puţin mai reţinuţi, toată lumea ieşea la dans, era formidabil. Pe la orele 3:00-4:00, cei care trebuiau să fie la serviciu dimineaţa se pregăteau de muncă şi mergeau direct acolo. Nu prea beam dacă a doua zi urma să fim la serviciu. Dar ne bucuram pentru faptul că eram împreună toţi colegii.
