Pe 17 septembrie 1881, venea pe lume cel ce avea să devină poetul George Bacovia. Zilele şi versurile lui George Bacovia au fost la fel: sumbre. A fost toată viaţa un om posomorât, iar motive concrete pentru tristeţea sa perpetuă n-au fost de găsit, deşi aceasta l-a trimis de multe ori în spitalele de psihiatrie. Pur şi simplu aşa a fost să fie Bacovia – un om trist şi solitar. Dar de unde vine tristețea lui George Bacovia?
Copilăria i-a fost în tonuri de gri. Era al cincilea copil din cei nouă ai cuplului Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, el comerciant, ea – casnică. Era un copil plăpând şi bolnăvicios. La doar 7 ani a făcut malarie, aşa că începerea şcolii a fost amânată şi a rămas acasă, în grija bunicii Pachia.
A intrat în clasele primare în 1890, la Bacău, unde a terminat, de altfel, şi liceul. Bacovia nu s-a remarcat la învăţătură. Era un elev care oscila între note maxime şi corigenţe. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas şi repetent. În schimb, contrar aspectului lipsit de vlagă, îi plăcea sportul – gimnastica, înotul, patinajul.
Începutul gimnaziului a fost marcat de un eveniment care mai târziu avea să fie evocat în poezia „Amurg violet“.
Melancolic, curios sau poate doar năzdrăvan, într-o zi, micul Bacovia s-a urcat în turnul bisericii Precista din Bacău. A stat acolo mult timp admirând cerul la asfinţit şi, din neatenţia paraclisierului, a rămăs încuiat întreaga noapte în biserică.
Familia l-a căutat până s-a crăpat de ziuă. În zadar. S-a întors acasă abia a doua zi, când biserica a fost redeschisă. Şi aşa, luând vers cu vers, cititorul descoperă peisajul tomnatic al oraşului privit de sus şi „apostolii în odăjdii violete“ din biserică.
A urmat liceul, o perioadă care avea să-l marcheze pe viaţă. De parcă nu erau de ajuns toate problemele adolescenţei, Bacovia a făcut zona zoster, boală care s-a manifestat în zona feţei.
Se pare că a fost una din cauzele principale ale depresiei severe care avea să-l tortureze întreaga viaţă şi să-l ţină departe de compania oamenilor.
În afara problemelor personale, liceul a fost un cadru neplăcut, nu doar pentru poet, ci pentru orice elev. La începutul secolului XX, sistemul de învăţământ era încă primitiv – regulamentele impuse presupuneau pedepse fizice aplicate elevilor sau detenţia la clasă.
Victimă frecventă a acestor măsuri, Bacovia şi-a exprimat toată durerea acumulată în „cimitirul tinereţii“ într-un poem simplu şi de mare impact, scris la absolvire: „Liceu“. Poezia a fost şi un răspuns la un chestionar care circula în şcoli, realizat de către Spiru Haret, în vederea unei reforme a învăţământului. Poezia a ajuns, pare-se, şi la urechile fostului ministru al Educaţiei, care a apreciat-o: „Iată un document autentic!“.
Viaţa lui Bacovia a fost ca un carusel nesigur, gata oricând să deraieze şi să provoace o tragedie. Entuziasmul care îi dispărea prea repede şi nesiguranţa în propria persoană i-au afectat viaţa încă din fragedă tinereţe.
Împins de dorinţa de a deveni ofiţer, la 17 ani, Bacovia a renunţat la liceu şi s-a înscris la Şcoala Militară de la Iaşi. N-a durat mult. Nesuportând regimul strict, de cazarmă, după numai două săptămâni a dezertat din internat, îmbrăcat în uniforma pe care şi-o cumpărase singur.
S-a întoars la liceu, pe care l-a terminat abia la 22 de ani, fără a-şi da Bacalaureatul. A obţinut însă un certificat de absolvire a studiilor liceale, cu media anuală de 6,43, şi a decis să-şi încerce norocul la una dintre cele mai grele şi solicitante facultăţi, cea de Drept. Prima dată a încercat la cea din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat după şase ani din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate.
Nu s-a lăsat, însă, descurajat. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă.
Despre anii studenţiei, el spunea: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi“.
Bacovia era retras, posomorât şi taciturn. Boala căpătată în adolescenţă i-a afectat şi psihicul: la 33 de ani, a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; apoi, la 47 de ani, la Clinica de neuropsihiatrie Colentina şi, 12 ani mai târziu, la Clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. În aceste perioade a scris, dar arareori a şi publicat.
Din cauza boemiei şi a bolii a schimbat numeroase locuri de muncă. Nu avea un scop, căci nici poezia n-o considera o menire, ci mai degrabă „o recreaţie după muncă“. „Ce-i aia artist, scriitor? Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trece dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?“
A avut slujbe care nu-l solicitau: profesor de desen, copist la diverse ministere, ajutor de contabil, referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului şi consilier la Departamentul Artelor. Nu-l deranja că era nestatornic profesional, căci Bacovia n-a urmărit nici banii, nici faima:
„Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe când aşa, mă mulţumesc cu tăcerea“.
Bacovia nu şi-a renegat niciodată condiţia, dar dorea ca personalitatea lui să nu umbrească starea celor din jurul său.
Cu toate că atât poezia, cât şi firea lui erau sumbre, trimiţând mereu cu gândul la depresie şi la moarte, Bacovia ţinea să puncteze că toate sunt o aparenţă. „De obicei stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi, n-am fost totdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuşti, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele…
Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare“, explica poetul.