Uimitoarea poveste a Elenei Farago, poeta fără copilărie care a scris cele mai triste poezii pentru copii. A fost guvernantă în casa lui Caragiale
Sunt, probabil, cele mai cunoscute poezii pentru copii din literatura română: ”Gândăcelul” și ”Cățelușul schiop”, întâmplările unuor personaje imaginare pentru care s-au vărsat râuri de lacrimi de-a lungul tuturor generațiilor de elevi. MediaFlux îți spune uimitoarea poveste a autoarei, Elena Farago, poeta fără copilărie care a scris cele mai triste poezii pentru copii.
De ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos/Tu nu știi oare că-s mic și eu și că mă doare?
Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Bârlad, Francisc şi Anastasia Paximade. A mai avut şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: Ernest, Nicolae, Gheorghe, Antoaneta, Celestina şi Virginia.
Elena era cea mai mare și a purtat tot timpul grija fraţilor.
Elena Farago, poeta fără copilărie care a scris cele mai triste poezii pentru copii. Și-a pierdut ambii părinți când era mică
Pe rând, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă. Apoi, pe când Elena avea abia 12 ani și era în clasa a doua primară, primeşte o grea lovitură. Mama ei se stinge din viață fulgerător.
Micuța Elena este nevoită să abandoneze şcoala și să se ocupe exclusiv de casă și de familie. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa.
Cinci ani mai târziu, în 1895, urmează o nouă lovitură. Tatăl Elenei se îmbolnăveşte şi, după două săptămâni de agonie se stinge în braţele fiicei. Rămași orfani, toţi fraţii Paximade sunt împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Brăila, la un frate al mamei sale, scrie adevărul.
Elena devine guvernanta copiilor lui Caragiale. A numit perioada respectivă ”cea mai frumoasă a tinereții sale”
Un an mai târziu, Elena se îmbolnăveşte grav ajunge la Spitalul Colţea din Bucureşti. În perioada de convalescență, fratele ei Ernest, stabilit în Bucureşti, o primeşte în casa sa. Dar când Elena se simte mai bine, vrea să muncească pentru a nu deveni o povară pentru fratele său și familia acestuia. Ajunge mai întâi menajeră în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, iar acolo îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. Caragiale.
Afându-i povestea de viaţă, acesta e impresionat. “O viaţă de roman, subiect de dramă” remarca scriitorul. Și o angajează. Timp de doi ani, între 1897 și 1899, Elena devine guvernantă în casa lui Caragiale, având grijă de copiii acestuia.
Aceasta avea să fie, cum povestea Elena peste ani, cea mai frumoasă perioadă a tinereţii sale. În acei doi ani cunoaşte nenumărați scriitori şi ziarişti, toţi având un rol pentru deciziile ulteriore ale tinerei.
Elena Paximade îl cunoaşte atunci și pe economistul de origine italiană Francisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905, iar cei doi se mută definitiv acolo.
Sfătuită de Nicolae Iorga să semneze cu numele ei real
La scurt timp după căsătorie, Elena Farago debutează cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul “Fatma”.
A început să scrie apoi epigrame și poezii pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten şi sfătuitor, a fost cel care a convins-o să renunţe la pseudonim şi să-şi semneze creaţiile cu numele real.
Elena îşi învinge timiditatea şi renunţă la pseudonimul literar. Când avea 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. Doi ani mai târziu devine colaboratoare a revistei “Semănătorul”, condusă la acea vreme de N. Iorga.
În 1907 îl adoptă pe Mihnea, fiul din prima căsătorie al soțului ei, și atunci începe să scrie nenumărate versuri pentru copii. “Bobocica”, “Să nu plângem”, “Să fim buni”, “A ciocnit un ou de lemn”, “Într-o noapte de Crăciun”
Închisoare pentru că a ajutat ţăranii după răscoala din 1907
În același an, 1907, Elena folosește sumele câștigate pentru poeziile publicate pentru a ajuta familiile ţăranilor ucişi în marea răscoală din acel an.
A fost descoperită, arestată și dusă la Bucureşti. A scăpat însă cu o perioadă scurtă de închisoare, grație intervenţiilor lui Nicolae Iorga.
În 1908 obţine marele premiu al Academiei Române pentru volumul “Şoapte în Umbră”. Este perioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuţa. Pentru ea şi pentru Mihnea, fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “Copiilor” şi “Pentru copii”.
Premii internaționale și medalie de la Regele Carol
A primit şi Premiul Internaţional „Femina” (1924), iar în 1938, Premiul Naţional pentru Literatură,. A urmat Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924).
Regele Carol al II-lea îi acordă poetei, pentru merite literare, medalia „Bene Merenti” – clasa I şi „Ordinul Meritului Cultural” – Cavaler clasa a II-a.
În 1921 este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Pe lângă fundaţie înfiinţează o “Universitate liberă”, un loc unde intelectualii vremii aveau prilejul să se întâmlnească şi să ţină prelegeri.
Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferiţnă.
