Uimitoarea poveste a regizoarei Jeni Acterian. Jurnalul cu povești legate de celebritațile vremii

Uimitoarea poveste a regizoarei Jeni Acterian. În noaptea dintre 28-29 aprilie 1958, la Spitalul Floreasca din București femeia murea , la vârsta de 42 de ani, după o suferință provocată de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă). Eugenia Maria (Jeni) Acterian, cunoscută în teatru ca Jeni Arnotă, a fost o regizoare română, de origine armeană, teatrolog și autoare a unui jurnal intim.

Jeni Acterian s-a născut la Constanța, într-o familie de intelectuali armeni, Aram și Haiganuș Acterian, frații săi fiind Haig și Arșavir.

Primii 10 ani de școală i-a făcut la Liceul „Notre Dame de Sion” din București, după care a fost nevoită, din lipsă de bani, să-și dea examenele în particular. Și-a luat licența la Facultatea de Litere și Filozofie, în 1940, cu o teză de logică matematică: „Raționamentul prin recurență”.

Alegerea temei a fost în concordanță cu speranța ei de a se înscrie și la Facultatea de Matematică.

Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, i-a promis o bursă la Sorbona, însă izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și problemele financiare au împiedicat-o să urmeze studii în Franța, notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.

Uimitoarea poveste a regizoarei Jeni Acterian. De la o slujbă tehnică, la artă dramatică

Din 1941 a fost funcționară la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare), slujbă pe care a găsit-o cu ajutorul fostului ei profesor Mircea Vulcănescu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.

Din cauza bombardamentelor, C.A.F.A. a fost relocată la Dobra, în județul Hunedoara, unde a trăit și Jeni Acterian mai bine de patru ani.

În 1947 s-a înscris la secția de regie a Conservatorului de Artă Dramatică. A fost asistentă de regizor de scenă și apoi regizor principal la Teatrul Odeon, Teatrul Municipal și Teatrul Tineretului din București.

La Teatrul Municipal a colaborat cu regizorii Liviu Ciulei și Marietta Sadova (cumnata sa). Sub numele de scenă Jeny Arnotă, a montat propriile reprezentații (cu piese de Shakespeare, Cehov, Albert Camus etc.) și a tradus piese din franceză și engleză.

În legătură cu personalitățile vremii

Jeni Acterian a intrat în contact cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea, Petru Comarnescu, Marietta Sadova, personalități despre care a scris în memoriile sale.

A fost bună prietenă cu actrițele Marieta Rareș și Clody Berthola, pictorița Nuni Dona (nepoata Cellei Delavrancea), scriitoarea Alice Botez, pictorița Lucica Vasiliu-Cosmescu, Rori Nasta (soția actorului și regizorului Dan Nasta) ș.a.

Regizoarea n-a fost norocoasă în dragoste, mariajul cu tânărul actor Adrian Georgescu pricinuindu-i doar dezamăgiri.

Jurnalul

Jeni Acterian a început să-și scrie jurnalul la vârsta de 16 ani (se pare că denumirea „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” aparține fratelui său, Arșavir Acterian, care a publicat lucrarea în 1973).

Caietele au fost scrise în limbile română, franceză și engleză și se păstrează în fondul familial Acterian de la Arhivele Naționale ale României. Jeni Acterian nu și-a publicat însemnările, dar fratele său, Arșavir Acterian, a trimis câteva pagini redactorului-şef Ştefan Popescu, care le-a tipărit în „Cadran. Caiet cultural al cenaclului George Bacovia” din Bacău.

În 1991, Arșavir Acterian, împreună cu poeta Doina Uricariu, a publicat „Jurnalul unei ființe greu de mulțumit”, o parte, din 1932 până în 1947, o variantă cu titlul schimbat și o serie de modificări făcute sub pretextul protejării intimității protagoniștilor.

În 2015 s-a publicat ediția integrală, cuprinzând perioada 1929-1953. Postum, a fost publicat și un volum de „Corespondență” cu Arșavir Acterian, Emil Cioran, Liviu Ciulei, Alice Botez, Clody Berthola, Lucica Vasiliu-Cosmescu ș.a.

Viața culturală din București și Balcic

Caietele personale ale Eugeniei Acterian conțin însemnări despre diverse momente din viaţa culturală a Capitalei și a altor orașe – în special Balcic, unde se refugia mai ales vara –, evenimentele politice din anii 1940-1941, cutremurul din noiembrie 1940, atmosfera din timpul războiului, actul politic de la 23 August 1944.

În multe din caietele sale, Eugenia Acterian și-a notat impresiile referitoare la cărțile citite și autorii lor, la filmele și spectacolele vizionate, concertele susținute de George Enescu și Cella Delavrancea.

O privire în gândurile lui Jeni Acterian

14 decembrie 1937

Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie genetică, simte atât de identic cu mine. Are aceeaşi „structură“, aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu mine îmi displace teribil. Ăsta e orgoliu, probabil.

16 decembrie 1937

Mă întreb dacă-l iubesc. El mi se pare atât de departe… E totuna cu a iubi luna.

2 ianuarie 1939

În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Şi cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele „respect“ şi „admiraţie“ ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea.

11 ianuarie 1946

Îl aştept pe Liviu Ciulei să lucrăm la „Golden Boy“. De câteva zile sunt cam nebună. Este cert că mă munceşte în surdină gândul la Sandu Eliad (n.r. bizantinologul Alexandru Eliad). Este cert că e o bestie. Este cert că mă gândesc la el mai mult de necaz pentru atitudinea lui decât pentru dragostea propriu-zisă.

2 mai 1946

Despre filozoful Alexandru Dragomir, primul ei iubit

„Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis… Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură… Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant. Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc… Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Decă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească.

21 octombrie 1946

Asta-i viaţa cu S. (n.r. Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât.

2 noiembrie 1946

În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi „pretinde“ de la oameni nimic. Dacă te încăpăţânezi s-o faci, s-o faci tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot.

16 noiembrie 1946

Ce să fac?! E o incapacitate în mine de compromisuri, de lucru pe jumătate de măsură. Îmi trebuie maximum, îmi trebuie infinitul mării, orizontul; îmi trebuie claritatea cristalină, curăţie, lumina peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic. (…) Am să dau tot în această mare dragoste, pentru că aşa e frumos, să dai tot. Şi aştept să văd cum vor râde zeii de data asta.