Când a fost folosită pentru prima oară anestezia. 180 de ani de când știința a ”păcălit” durerea și legătura cu expresia ”salvat de clopoțel”

În zilele noastre nu prea mai există varianta unei operații ori intervenții chirurgicale de vreun fel fără a folosi anestezia. Fie că e generală, fie locală, rolul ei este de a împiedica pacientul să simtă durerea. Dar nu a fost întotdeauna așa. Azi se împlinesc 180 de ani de când a fost folosită pentru prima oară anestezia.

Cercetările istoric consideră că  adevăratul inventator al procedeului de anesteziere a unui pacient ar fi fost doctorul englez Crawford William Long (1815-1878), care a efectuat prima anestezie cu eter pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale, în ziua de 30 martie 1842.

Totuși, acesta nu s-a bucurat de recunoaştere în lumea ştiinţifică pentru că nu și-a comunicat rezultatele. Oficial, inventatorul anesteziei cu eter este considerat în literatura de specialitate dentistul William T.G. Morton (1819-1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846, 4 ani mai târziu deci decât Long.

Când a fost folosită pentru prima oară anestezia. Metode empirice încă din antichitate, vraci și descântece

Diminuarea sau chiar combaterea durerii provocate de o intervenție chirurgicală a fost ceva ce și-au propus medicii încă din antichitate. Se foloseau, la acea vreme, diferite extracte de plante (scopolamină, opiumul) pentru combaterea durerii. În Evul Mediu a început să fie folosit alcoolul de distilaţie.

Înainte de descoprirea substanţelor cu efecte anestezice şi analgezice, se practicau descântece sau farmece pentru amorţirea corpului pacientului care urma să sufere o intervenţie medicală. Era mai degrabă un efect psihologic decât fizic.

O dată cu alchimiştii, în anul 1493, este descoperită așa numita „apa albă”, sau vitriolul dulce, o substanţă chimică cu efect narcotic. Denumirea ulterioară a fost eter.

Ce substanțe au fost folosite îninte de eter

O substanţă folosită de indieni pentru a otrăvi săgeţilor, curara, a stat la baza descoperirii substanţelor anestezice şi analgezice. Efectul acesteia era relaxarea şi paralizia musculară.

În prezent, este folosită pentru relaxarea musculaturii în timpul intervenţiilor musculare.

Între anii 1754 și 1772, sunt descoperite oxigenul, dioxidul de carbon, şi oxidul de azot, cele din urmă având proprietăţi analgezice şi anestezice. Astfel, în anul 1842, sunt efectuate operaţii pe animale sub anestezie cu dioxid de carbon.

Cine și-a adjudecat titlul de ”părinte al anesteziei”

Revenind la prima anestezie cu eter, făcută în urmă cu 180 de ani de doctorul Long și mai apoi la cea realizată de stomatologul Morton, trebuie spus că nici cel de-al doilea, care a comunicat științific rezultatele, nu e considerat părintele anesteziei.

Titlul a fost adjudecat de un alt englez, medicul John Snow (1813- 1858), a fost declarat părintele anesteziei.

Snow a fost „anestezist şef” al Londrei şi a pus şi bazele teoretice ale procedurii medicale, în lucrarea „Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale” (publicată la 1851), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om.

Tot Snow este cel care trece anestezia de la foarte periculosul eter la cloroform, administrând cu această din urmă substanţă peste 4000 de anestezii, fără nici un deces.

Anestezia și legătura cu expresia ”Salvat de clopoțel”

Deși expresia e acum asimilată mediului școlar și a momentului în care ”clopoțelul” anunță pauza, de fapt originile ei se situează în perioada anesteziilor cu eter.

Se întâmpla frecvent atunci ca, după administrarea de eter, medicul să nu mai reuşească să-şi aducă pacientul în simţiri. Cei anesteziaţi cădeau într-o comă adâncă, ce putea fi uşor confundată cu moartea. Au fost nenumărate cazuri în care oamenii au fost îngropați de vii.

Ca efect al riscului ca oamenii să fie îngropaţi de vii, antreprenorii de pompe funebre au reinventat un dispozitiv de salvare care a generat o expresie ce a intrat în vorbirea curentă în toată lumea: salvat de clopoțel. Practic, ”dispozitivul” însemna o sfoară legată de mâna mortului şi un copoţel pus pe mormânt, astfel că, dacă ”mortul se trezea”, putea să anunțe. În acest scop, o perioadă au fost înființare patrulele din cimitire, care să poată interveni rapid și să salzeze persoana, dezgropând-o.