Cum se circula în București acum 100 de ani. „Conviețuirea” riscantă dintre trăsuri, automobile și tramvaie

Cum se circula în București acum 100 de ani. Dacă bucureștenii de astăzi sunt obișnuiți cu ambuteiajele, claxoanele și haosul urban, orașul de acum 100 de ani avea propriile sale probleme, dar într-o formă care, privită din prezent, pare uneori aproape pitorească.

Traficul din anii 1920–1930 era un amestec de trăsuri, automobile rare, tramvaie electrice deja bine instalate și pietoni care se strecurau printre toate.

Pentru a menține ordinea, autoritățile vremii au introdus un set de reguli care spun multe despre Bucureștiul interbelic și despre mentalitatea epocii.

Cum se circula în București acum 100 de ani. Trăsurile aveau voie cu 12 km/h si automobilele cu 30 km/h

La începutul anilor ’20, în Capitală circulau încă mii de trăsuri, mult mai numeroase decât automobilele, care abia începuseră să se impună. Regulamentele de circulație prevedeau viteze diferite pentru fiecare categorie de vehicul:

Trăsurile aveau voie să circule cu maximum 12 km/h în oraș. Automobilele erau limitate la 20–30 km/h, în funcție de zona circulată. Tramvaiele aveau prioritate absolută — iar oprirea la mai puțin de 5 metri de ele era interzisă.

Coliziunile dintre trăsuri și automobile erau frecvente, motiv pentru care poliția rutieră (încă numită „poliția circulației”) patrula mai ales în intersecțiile mari, precum Piața Teatrului, Piața Sf. Gheorghe sau Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei).

Primele semafoare și „vigilenții circulației”

Primul semafor electric a fost instalat în București în 1929, la intersecția Bulevardului Take Ionescu cu strada Colței. Până atunci, agenții de circulație dirijau traficul cu ajutorul unor discuri colorate — roșu și verde — pe care le ridicau manual.

Îmbrăcați în uniforme elegante, cu mănuși albe și cască, agenții deveniseră personaje pitorești ale orașului, adesea menționați în presa vremii pentru felul în care „dansau” printre vehicule.

Pietonii aveau obligația să traverseze numai prin locurile marcate, doar după ce salutau cu privirea agentul, o formă tacită de cerere a permisiunii, și niciodată prin fața tramvaiului oprit.

Ziarele interbelice se plângeau frecvent de „indisciplina pedestră”, iar amenzile puteau ajunge la sume considerabile pentru acel timp.

Obligații pentru șoferi: de la legitimație la echipament

Pentru a conduce un automobil în anii 1920, proprietarul trebuia să dețină: „Certificatul de aptitudine”, precursorul permisului auto; Cartea mașinii, unde erau trecute reviziile; Un claxon funcțional, obligatoriu pentru anunțarea trecerii prin zone aglomerate;Două fanioane albe, necesare în cazul opririlor tehnice pentru avertizarea celorlalți participanți la trafic.

Conducerea în stare de ebrietate era sancționată sever încă din acea perioadă, presa relatând frecvent cazuri de șoferi pedepsiți aspru pentru „conduită primejdioasă”.

Reguli speciale pentru trăsuri

Deoarece trăsurile încă dominau traficul, regulile lor meritau un capitol distinct:

Caii trebuiau feriți de zgomote puternice; se interzicea claxonarea la mai puțin de 5 metri de un animal de tracțiune. Trăsurile de piață aveau stații fixe, marcate prin plăcuțe metalice. Jeleul (frâna) trebuia verificat zilnic — o defecțiune putea duce la suspendarea atelajului.

Nu lipseau nici reclamațiile despre birjarii care blocau intersecțiile „pentru a discuta noutățile zilei”.

„Zilele fără automobil” — o măsură surprinzător de modernă

În anumiți ani, Primăria recomanda, din motive de economie și siguranță, ca duminica să fie considerate „zile fără circulație mecanică” pe unele artere centrale. Măsura, dublată de inițiative de pietonalizare în zone precum Cișmigiu, a fost salutată de bucureșteni.

Bucureștiul de acum un secol era un oraș care încerca să se adapteze modernității rapide. Regulile de circulație ale epocii reflectau o Capitală în schimbare — un oraș în care automobilele, tramvaiele și trăsurile încercau să coexiste într-un spațiu încă nepregătit pentru expansiunea ce avea să vină.