Viața ascunsă a uneia dintre cele mai mari scriitoare din România. Hortensia Papadat Bengescu era terorizată de soț

Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Dar ce se știe mai puțin despre cunoscuta scriitoare este că Hortensia Papadat Bengescu era terorizată de soț, un magistrat care nu era de acord cu ”apucăturile ei literare”.

Hortensia Bengescu s-a născut în anul 1876 în Ivești, județul Galați. A fost fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu. La 20 de ani, în 1896, s-a măritat cu magistratul Nicolae Papadat, pe care l-a cunoscut la Turnu-Măgurele.

Cariera literară e permanent amânată din pricina transferurilor soțului dintr-un oraș în altul (trecând pe rând prin Turnu-Măgurele, Buzău în 1903, Focșani în 1911, Constanța în 1921) și de grija arătată numeroșilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena. În plus, magistratul era total împotriva ideii ca Hortensia să se ocupe de altceva în afara de casă.

A îngrijit răniți în gara din Focșani

Şederea la Focşani a autoarei celebrei cărţi „Concert din muzică de Bach” a durat nu mai puţin de 13 ani, perioadă care a coincis şi cu debutul ei literar, în anul 1912, în ziarul „La Politique”, cu un necrolog închinat actorului focşănean Petre Liciu.

Câţiva ani mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, Hortensia Papadat Bengescu a fost soră de caritate la Crucea Roşie, în Gara Focşani, unde a îngrijit răniţi.

Din această experienţă care a marcat-o profund s-a născut romanul de război „Balaurul”, nume dat după trenul care aducea miile de răniţi de pe front.

Hortensia Papadat Bengescu era terorizată de soț: ”viața distrusă de egoismul omului de lângă tine”

Căsătorită cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă decât ea (fără acordul părinților) tocmai pentru a scăpa de rigorile familiale impuse de colonelul Bengescu, Hortensia a nimerit prost, viața alături de Nicolae Papadat, doctor în drept la Liège, dovedindu-se a fi un coșmar care a durat mai bine de patruzeci și cinci de ani.

În jurnalul secret al scriitoarei sunt pagini întregi care sancționează dur derapajele soțului, unul care nu tolera activitatea literară a nevestei, nici măcar dăruirea – „Ce josnic!” – ca soră medicală în timpul războiului.

Fragment extras din caietele din anul 1949, când soțul Hortensiei, aproape nonagenar, infirm și orb, tocmai încetase din viață:

„E constatarea că viața ta întreagă, timp de patruzeci și cinci de ani de căsătorie (ba mai mult), a fost distrusă de egoismul felurit al omului ce a fost și îți este soț, dar sensul de soț, de tovarăș, de protector, nu există. Da, sunt multe de spus!

Da, el poate aduce argumente de nemulțumire, și faimoasa sa indignare din faptul că sunt o intelectuală. Nu! Nu e comică, cum ar părea această indignare, e profund sinceră. «La noi în casă – striga neobosit și cu convingerea în dreptatea lui -, la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, așa ne petreceam timpul, dar să citești cărți, phe»! Se poate vedea din aceste cuvinte chiar mediul suburban – de treabă, să zicem – dar lipsit de orice intelectualitate de orice grad, ba chiar socotind lectura ca pe ceva rușinos.”

Scena penibilă de la cina din casa Papadat

Magistratul Papadat disprețuia libertatea femeii intelectuale și, mai mult decât atât, i se punea împotrivă.

Amănunte de culise au fost povestite de Mihail Sevastos despre perioada în care fusese coleg cu Hortensia la «Viața Românească»”.

Era prin toamna lui 1916, România intrase oficial în război cu Puterile Centrale, scriitoarea lucra la «Femeia în fața oglinzei», iar Sevastos se îndrepta dinspre București spre Iași, în refugiu. În drum, Sevastos a fost găzduit peste noapte în casa lui Nicolae Papadat, pe atunci prezident al Tribunalului Putna.

Hortensia l-a primit cu brațele deschise, ca pe unul din familia ei literară, în schimb soțul (liberal antantist) i-a bătut obrazul oaspetelui, vădind grave nepotriviri de caracter politic cu confrații soției”. Și acum, mărturia lui Sevastos: „

La masa de seară s-a petrecut o scenă penibilă. Soţul dumneaei – înalt, băţos şi cu mustăţile lungi – m-a judecat pentru politica externă a «Vieţii româneşti», m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele… nepoftit, ce-i drept, dar totuşi oaspete”.

Scisoarea pentru o prietenă

Într-o scrisoare adresată de Hortensia confidentei sale, Constanța Marino-Moscu, artista care a îndemnat-o să-și scrie romanele, scriitoarea se plângea:

„Prietena ta Hortense este ucisă, întemnițată, anihilată, distrusă din vina ei, pentru a fi dezlănțuit prin ființa ei, într-un om de care depinde, o furie de egoism, de gelozie, de ferocitate, de nebunie cum nu s-a mai pomenit. Or, află că-n felul ăsta nu pot trăi!”

Și totuși, „Doamna romanului românesc” a supraviețuit, și-a scris opera, care a ajuns să fie studiată la școală, iar opera ei să facă parte din programa pentru examene