Poezii de Mihai Eminescu. Care sunt cele mai cunoscute
Sunt foarte multe poezii de Mihai Eminescu pe care ar trebui să le știe atât adulții, cât și cei mici. Poetul ne-a lăsat drept amintire adevărate capodopere ale literaturii românești.
Pe data de 15 ianuarie, în fiecare an, este comemorată ziua în care s-a născut Mihai Eminescu. A fost un mare poet, prozator și jurnalist român. Și-a petrecut copilăria la Ipotești, Județul Botoșani. Cea mai lungă poezie este, fără dar și poate, Luceafărul. Bineînțeles, a scris și alte poezii care trebuie învățate de toți românii.
Poezii de Mihai Eminescu
O, rămâi
O, rămâi, rămâi cu mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult.
În al umbrei întuneric
Te asemăn unui prinț,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;
Și prin vuietul de valuri,
Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni un glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol.
Și privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.
Astfel zise lin pădurea,
Bolți asupră-mi clătinând;
Șuieram l-a ei chemare
Ș-am ieșit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
Lacul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas pe ape,
Și să scap din mâna cârma
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune,
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasă apă sune!
Dar nu vine…Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Dorința
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri singurei
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Trecut-au anii
Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri-
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea…mă-ntunec.
De ce în al meu suflet
De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?
De ce pustiu mi-e capul,
Viața într-un fel?
Și tu…tu ești aceea
Ce mă întrebi astfel?
