În seara de 13 februarie 1867, la Societatea Corală din Viena, răsunau pentru întâia oară acordurile valsului Dunărea albastră, compus de Johann Stauss fiul, care avea să devină cântecul național al Austriei și, mai apoi, o adevărată obsesie a întregii Europe.
”Dunarea Albastră” este inclusă în mod tradițional în bisurile de la Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, desfășurat întotdeauna în prima zi a anului. Primele note compun semnalul intrării în emisie al programelor Radioului Austriac pentru străinătate.
În noaptea de Anul Nou valsul este difuzat în Austria la radio și televiziune exact la miezul nopții.
Click to display the embedded YouTube video
Johann Strauss, fiul cel mare al compozitorului Johann Straus, s-a născut la Viena, pe 15 octombrie 1825. De copil avea înclinații pentru muzică, dar tatăl său, care-și dorea pentru copiii săi alte cariere, marcat fiind de anii grei ai începuturilor sale, l-a trimis pe tânarul Johann la Școala Politehnică. La scurt timp, a fost nevoit să-l retragă. Ajutat de mama sa, Johann lua de mult, pe ascuns, lecții de muzică și era evident ca va deveni un mare muzician.

Când gloria tatălui era în toi, fiul își formase o mică orchestră de dans, lângă Schonbrunn, și își executa valsurile proprii. A început un război muzical între tată si fiu și între cele două orchestre. Iar tatăl a ales să se retragă în favoarea fiului.
A urmat contopirea celor două orchestre cu Johann fiul conducător. La primul concert au asistat 3.000 de oameni și spectacolul a fost un adevărat triumf, iar presa vieneză a consemnat ”schimbul de generații”. „Noapte bună, tată Strauss, bună dimineața, Strauss fiul!”
Orchestra lui Strauss fiul a devenit atracția Vienei. Lume de pretutindeni venea să-i asculte și să-l vadă pe scenă. Avea o energie uimitoare și o evidentă bucurie: cânta la vioară, sărea, dansa participa cu totul la piesa pe care o dirija. Antrena astfel nu numai orchestra, ci întreg publicul.
Johann Strauss compusese deja sute de valsuri desosebite. Se spunea că au sufletul Vienei, că sunt senzuale, cu ușoară umbră de nostalgie, dar cu finaluri vertiginoase. Se născuse valsul vienez.
Când Austria a fost înfrântă de Prusia (în Războiul de Șapte Săptămâni), Johann Herbeck. directorul Societății Corale Vieneze la rugat pe Strauss să compună un vals care să ridice moralul vienezilor. A reușit mai mult de atât.
După ”lansarea” de la Viena, Johann Strauss și-a dus Dunărea albastră la Paris, cu prilejul Expoziției universale din 1867. La spectacolul său au venit regi, sultani şi prinţi din Bavaria, Belgia, Grecia, Portugalia, Prusia, Suedia şi Turcia, incluisv împăratul francez Napoleon al III-lea.
A fost o seară pe care Parisul n-a uitat-o multă vreme. Întâi, invitații se lansaseră pe parchetul strălucitor, la dans. Când orchestra a început interpretarea ”Dunării albastre, fermecați de acorduri, s-au oprit să asculte. Succesul a fost fulminant.
Se spune că directorul ziarului Figaro a exclamat:
„De azi înainte Dunărea nu mai este doar marele drum de apă care leagă apusul Europei de răsăritul ei, ci și un celebru vals de Johann Strauss, care leagă pe veci țările noastre”.
Toate orchestrele din Paris au reluat curând valsul, care a devenit curând preferatul parizienilor. De la Expoziția universală, Edward, Prinț de Wales, s-a înapoiat în Anglia fredonându-l. In scurt timp, Strauss primea o invitație la palatul Buckingham.
Când Dunarea Albastră a răsunat, sub bagheta sa, la Covent Garden, formidabila Regină Victoria și-a exprimat prin gesturi aprecierea, așa cum și-o exprimase în trecut la încoronarea ei, către Strauss-tatăl, care dirijase orchestra la marele eveniment, scrie Historia.
Succesul fulminant al „Dunării albastre”
Succesul „Dunării albastre” era nemaiauzit până atunci. Valsul lui Strauss s-a răspândit în lumea întreagă. Când compozitorul a făcut un turneu cu orchestra prin Europa, a fost primit ca un împărat. Paris, Berlin, Londra, St. Petersburg, Roma, succesele au fost uriașe.
Peste Ocean, La Boston, Strauss fiul a dirijat un concert cu 2.000 de instrumentiști şi 20.000 coriști.
La Viena, Dunarea albastră se imprima pe plăci de ebonită, dar editorul, pur și simplu, nu putea face față cererilor. Gravorii lucrau în trei echipe, zi și noapte; dar planșele se uzau mai repede decât puteau fi înlocuite.
Dunărea albastră se auzea peste tot. Ani în șir s-a cântat și în cimitire, căci mulți, mai ales femei, includeau această ”extragaganță” pe lista ultimelor dorințe.