Povestea uimitoare a aurului de la Roșia Montană. Mina veche de mii de ani a fost descoperită din greșeală, în 1970

Tribunalul de arbitraj din cadrul Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții al Băncii Mondiale (ICSID) urmează să ia, până cel târziu pe 12 martie, decizia în procesul intentat României de către Gabriel Resources, acționarul majoritar al Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), pentru aurul de la Roșia Montană, după scandalul prin care zona a fost introdusă în patrimoniul UNESCO. Dar știți care e povestea uimitoare a aurului de la Roșia Montană?

Cea mai veche menţine despre Roşia Montană este datată 6 februarie 131, când un jurist cu nume italic, Valerius Firmus,  a „zgâriat“ pe ceara moale a unei tăbliţe cerate un contract de închiriere a forţei de muncă într-o mină de aur din Roşia Montană.

Fără să ştie, Firmus a redactat certificatul de naştere al anticului Alburnus Maior.

Povestea uimitoare a aurului de la Roșia Montană. Foc, apă și oțet

Romanii au înfiinţat aici prima aşezare permanentă pentru sclavii şi coloniştii care lucrau în minerit şi au făcut şi primele mari exploatări de aur şi argint din zonă. Ei au amenajat primele galerii pentru extracţie, unde foloseau cele mai eficiente tehnici miniere pentru perioada aceea.

Galeriile erau săpate cu ciocanul, dalta şi târnăcopul şi erau de multe ori ramificate sau chiar supraetajate. Când roca era foarte dură, pereţii stâncii se încălzeau cu foc, după care erau apoi stropiţi cu apă şi oţet pentru a se răci brusc.

Datorită diferenţei termice create, se crăpau, şi apoi, cu târnăcopul, erau desfăcute bucăţile de rocă din care era separat aurul.

Apogeul – perioada austro-ungară

Pe parcursul anilor, datorită mineritului, zona s-a dezvoltat, atingând apogeul la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Pe atunci, Roşia Montană era un orăşel cochet, cu un centru cu străzi pietruite şi iluminate, cazino, cinematograf, teatru şi sală de bal cu oglinzi veneţiene şi grădină de vară în care cânta fanfara.

Elita localităţii era formată din familiile vechi de mineri, care deţineau averi moştenite de-a lungul generaţiilor. Aceştia locuiau în centru, unde îşi construiseră case mari, adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale saşilor din Transilvania.

„Febra aurului” a atras oameni din diferite părţi ale Europei. Astfel, în Roşia s-au format comunităţi de români, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici şi s-au înfiinţat şcoli.

Pe atunci, aproape întreaga populaţie era implicată în activităţile miniere, chiar şi femeile şi copiii mai mari. În zonă nu s-au dezvoltat meşteşugurile specifice satelor din Apuseni, deoarece locuitorii Roşiei preferau să îşi cumpere produsele necesare traiului de la negustorii ce veneau din zonele învecinate.

Meşteşugarii din zonă, puţini la număr, fie deserveau activităţile miniere, fie aveau meserii specific urbane, croitori şi cizmari.

Perioada comunistă

După 1948, când toate exploatările private au fost naţionalizate, extracţia metalelor preţioase a continuat în mina de stat, mineritul rămânând ocupaţia de bază a roşienilor. În timp, s-a construit un nou centru, cu blocuri de locuinţe, iar centrul vechi şi-a pierdut farmecul atmosferei boeme din perioada interbelică.

Cu trecerea anilor, a fost uitat şi s-a deteriorat.

Când telefonul inginerului geolog Aurel Sîntimbrean a sunat în zorii zilei de 16 mai 1970, se prevestea o urgenţă extremă la Roşia Montană, la intreprinderea minieră unde activa geologul.

La celălalt capăt al firului ţipa unul dintre maiştri: „

Veniţi, tovarăşul inginer şef, s-a crăpat pământul şi s-a prăbuşit tavanul galeriei peste vagoneţi, iar şuvoaiele de nămol şi apă vin peste noi în cascadă, cu buşteni, crengi şi frunze, nu’s ce poate fi…”.

Fostul geolog de la exploatarea minieră de stat de la Roşia Montană şi-a dat seama, după o serie de investigaţii amănunţite, că minerii care-l alertaseră făcuseră o descoperire arheologică de pomină. Din adâncurile masivului Orlea se arăta o mină de aur intactă!

Iniţial, echipa care a intrat în adâncuri a mizat pe o mină veche de câteva sute de ani, cel mult de pe vremea austriecilor, cei care s-au implicat în exploatraea bogatului zăcământ de aici, mai ales în vremea împărătesei Maria Tereza.

„ În 16 mai 1970, am intrat unde, timp de aproape două milenii, nu mai intrase nimeni, nici măcar aerul…Pot să spun că am fost un norocos, că am dat peste minele antice, de care doar auzisem. Aveam în faţă tuneluri în formă de trapez, construite cu dalta şi ciocanul, vedeam urmele de daltă de pe tavan, chiar şi firidele în care minerii îşi agăţau opaiţele pe vremea romanilor. Am găsit bandaje de lemn, care însă s-au pulverizat, în contact cu aerul“, aşa descrie Aurel Sîntimbrean descoperirea minei, din vremea când aurul Roşiei Montane era scos de romani.

Galerii unice în Europa

Cu alte cuvinte, Sîntimbrean şi ortacii săi făceau cunoştinţă cu toată tehnica romană a mineritului: galerii în formă de trapez, cât şi în formă de triungi, unice în Europa. În total, au fost eliberaţi 420 de metri de galerie de mină, pe două niveluri.

Descoperirea minei de aur romană le-a dat avânt geologului şi ortacilor săi, în căutarea altor urme de minerit, antice şi de pe vremea austriecilor.

Aşa, au mai ieşit la iveală galerii în formă de triungi în masivul Ţarina. „Imediat ne-am gândit că le-am putea uni, printr-un tunel de aproximativ 200 de metri, cu galeriile minei de aur romane“, mai spune geologul. Numai că, elanul le-a fost curmat de şefii de la Bucureşti pe motiv că „nu sunt bani“.

Aşa că, în final, a trebuit să se mulţumească cu amenajarea a ceea ce ieşise din adâncurile masivului Orlea, proces care a durat 6 ani, tot datorită faptului că banii veneau cu ţârâita.