Tragedia din Rahova, ca un clip de pe TikTok. Lăcrimăm și scrollăm

Tragedia din Rahova, ca un clip de pe TikTok. Fix așa. Ne uităm mai mult sau mai puțin empatici la nenorocirea care a lovit o comunitate – căci așa erau oamenii care locuiau de o viață în blocul care a explodat, extragem poveștile lacrimogene, aplaudăm că a scos un băiat rochia de mireasă a logodnicei din apartamentul devastat sau că a fost salvată cățeaua Jackie, ne indignăm, mai șoptim un Doamne-ferește smerit si trecem mai departe. Spre următorul clip, că poate e ceva mai amuzant.

Suntem mai indiferenți chiar decât acum 10 ani, la Colectiv. Mai puțin implicați social, mai greu de atins emoțional. Atunci măcar s-a ieșit în stradă, au căzut niște capete, presa a urlat zile în șir, s-au pornit anchete.

Sigur că nu e același lucru, dar doar un noroc uimitor a făcut ca numărul de morți să fie acum 3 și nu 23, 53 sau 123. Norocul a fost că explozia a avut loc ziua, când oamenii erau plecați de acasă. Și că locatarii, disperați, au încercat să rezolve singuri o problemă pe care au semnalat-o insistent autorităților și-au întâlnit un între lanț de ridicat din umeri și iresponsabilitate. Așa că au făcut ce au putut. Au oprit siguri gazul, au aerisit scara de bloc.

Dar problema pe fond e aceeași. E o problemă sistemică. A lipsei de responsabilitate transformate, din nou, în crimă.

Tragedia din Rahova, ca un clip de pe TikTok. „Noi ai cui suntem?”

M-am uitat aseară la emisiunea lui Gâdea despre explozia din Rahova, cu invitați în platou mai mulți locuitori ai blocului. Printre altele, m-a frapat un aspect pe care o să-l detaliez comparativ cu situații de acum ceva timp. La începutul emisiunii și pe parcursul ei, moderatorul a făcut mai multe apeluri ca oameni din stat, oameni cu responsabilitate, să intre în legătură telefonică, în direct, cu locatarii.

A făcut apel și la oameni de afaceri, la politicieni, la oameni puternici, să intervină pentru a-i ajuta pe cei cărora ministrul Dezvoltării – practic Guvernul, deci statul român, le-a oferit o soluție jignitoare, respectiv să le reconstruiască blocul (sigur, fără vreun termen concret) urmând ca ei, proprietarii, să devină chiriași la stat pe viață, plus încă 20 de ani pentru urmași.

Nu aberația propunerii vreau să o discut, ci lipsa oricăror reacții ale autorităților sau ale oamenilor cu bani și cu putere de decizie. Sau vreo reacție a vreunul celebru avocat care să sune în direct și să se ofere să-i reprezinte pro bono pe oamenii  loviți nu de soartă, ci de incompetența autorităților.

N-a sunat decât primarul interimar al capitalei, care dealtfel a și fost în legătură cu ei în aceste zile.

Mi-am amintit, de exemplu, de Paula Iacob, avocata. Voi, cei mai trecuți de prima tinerețe, sigur v-o amintiți. Dincolo de orice, avocata era om. Se revolta, se indigna, reacționa. S-a oferit și a și făcut-o în nenumărate rânduri să reprezinte pro bono oameni aflați la necaz. Și nu e singurl exemplu.

Aseară nu a sunat niciun avocat. Nu s-a oferit nimeni, nici extra emisiune, să-i reprezinte pe locatarii din blocul ăla nenorocit, într-un eventual proces împotriva vinovatului de teribila tragedie. Căci există un vinovat. Există chiar un set de vinovați.

Nici o promisiune, nici măcar o încurajare

Mai multe familii care locuiau în blocul din Rahova au fost relocate temporar la hoteluri. Fără haine, fără acte, fără bani, fără nimic. Au primit un ajutor constând în haine și mâncare de la alți oameni, direct sau prin intermediul unor fundații.

În emisiune, Gâdea a făcut de mai multe ori apeluri pentru soluții. A și sugerat câteva. Li s-a adresat direct practic marilor consorții din zona construcților, marilor companii, marilor afaceriști. Autorităților, Guvernului, președintelui.

Nu a răspuns nimeni apelului, nu a existat vreun mesaj, nici vreun telefon în direct. Nici măcar ceva promisiuni populiste, nici măcar regrete exprimate public ori măcar condoleanțe familiilor îndoliate.

Poate ar fi prins bine. Poate că oamenilor speriați, traumatizați, îngrijorați, rămași sub cerul liber, le-ar fi prins bine să audă că îi pasă cuiva de ei și de soarta lor. Poate nu s-ar mai fi simțit ai nimănui și singuri.

Adevărul e că sunt singuri.

Adevărul este că suntem atât de bombardați de cotidianul sufocant, de clipurile de pe Tiktok sau reels de pe facebook cu minipovești reale sau inventate, atât de mult conținut fără conținut, video după video după video, scroll, scroll, next, next, că am ajuns să tratăm realitatea ca pe un viral din rețelele sociale.

Adevărul e că am devenit imuni. Imuni la suferință, imuni la nesimțire, imuni la iresponsabitate, imuni la penal, la flagrant, la bătaie de joc, scroll., scroll, scroll, next, next.

Prea plictisiți sau prea obosiți ca să ne mai pese

Ne indignam de iresponsabilitatea criminală a autorităților și trecem mai departe, spre viitoarea indignare. Repede trecem. Indignarea asta însă nu mai are ecou în viața reală, în societate, în a taxa autoritățile, în a schimba ceva. Și nu se schimbă nimic – în bine – ci se agravează totul. Ei, responsabilii, știu asta. Știu că trece valul și că altceva ne va atrage atenția în curând.

Scrollăm, așadar, printre ruine, sperând că blocul nostru e mai sigur, mașina noastră mai bună, strada mea mea mai asfaltată, compania mea de gaze mai serioasă, telefonul meu mai bun și pierzând, cu fiecare nouă neimplicare, orice formă de respect față de semeni și față de noi înșine.

Odată cu scăderea nivelului de empatie, scade și nivelul de implicare, de reacție și dispare orice șansă de a încerca să așezăm lucrurile pe un făgaș corect.

E plictisitor să te agiți pentru niște amărâți dintr-un bloc din Rahova și oricum suntem foarte obosiți plus că, na, ce putem face noi?

Ei suntem noi

Dacă nivelul de egoism la care am ajuns – individual – ne îndepărtează din ce în ce mai mult și mai clar de conceptul de „națiune”, dacă nu mai suntem în stare să reacționăm pentru alții, s-o facem măcar pentru noi.

Fals motivaționalul „mâine ai putea fi tu în locul lui” are șanse să funcționeze doar dacă înțelegem că azi deja suntem în locul lor. În locul și în pielea tuturor victimelor nepăsării, nesimțirii, iresponsabilității statului prin instituțiile lui.

Filmulețele vieții noastre, peste care scrollăm neatenți și nepăsători, lacrimogeni, amuzați sau indignați de pe canapea, ne fac să ne pierdem statutul de oameni. Să ne pierdem dorința și puterea de reacție.

Devenim personaje în clipurile altora și ce e mai rău, pare nici să nu ne deranjeze asta.

Altfel cum să fi devenit atât de indiferenți?

Scroll down, end of page.