#secretstory

17 decembrie 1989, Ziua masacrului de la Timișoara. Oamenii uciși au fost arși, iar cenușa lor a fost aruncată într-un canal

17 decembrie 1989 Ziua masacrului de la Timișoara. Oamenii uciși au fost arși iar cenușa lor a fost aruncată într-un canal

Așa a rămas cunoscută în istorie data de 17 decembrie 1989:  Ziua masacrului de la Timișoara. A fost o zi cumplită, în care oamenii ieșiți în stradă contra regimului au cerut socoteală autorităților pentru arestările din ajun. Nu au primit răspuns, așa că au năvălit în sediul PCR din oraș. La București, Nicolae și Elena Ceaușescu au dat ordin să se tragă asupra protestatarilor. 66 de oameni au murit în acea zi.

Scânteia care a declanşat focul ce a mistuit dictatura lui Nicolae Ceauşescu a apărut la Timişoara. Între 16 şi 20 decembrie 1989 a avut loc „Revoluţia de la Timişoara”, iar 21 decembrie este considerată prima zi a Revoluţiei în Bucureşti.

Ziua masacrului de la Timișoara. Totul a început ca o mișcare de susținere pentru pastorul maghiar László Tokés

Pe 16 decembrie, mai mulţi credincioşi din oraş demonstrau paşnic, în jurul Catedralei reformate din Piaţa Maria, faţă de o decizie judecătorească prin care pastorul reformat László Tokés urma să fie evacuat şi mutat în altă localitate.

Mişcarea avea să se extindă, la aceasta aderând studenţi, muncitori şi alţi locuitori ai Timişoarei. Se formează coloane de timişoreni care se îndreaptă către centrul oraşului. Izbucneşte, astfel, o revoltă anticomunistă pe fondul scăderii dramatice a nivelului de trai al populaţiei, ca şi al destrămării sistemului comunist european în fostele ţări socialiste, menţionează lucrarea „Istoria României în date”.

În scurt timp, Piaţa Maria este ocupată de câteva sute de persoane, care scandează „Libertate”, „Dreptate” şi care cântă „Deşteaptă-te, române!”. Coloanele de manifestanţi se îndreaptă spre Comitetul judeţean al Partidului Comunist Român (PCR). Sunt mobilizate forţele de ordine ale Ministerului de Interne, ale Miliţiei, armata, gărzile patriotice, pompierii. Manifestanţii sunt întâmpinaţi cu jeturi de apă, gaze lacrimogene. Au loc ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine. Se operează arestări. Manifestanţii se retrag şi se repliază în faţa Catedralei. Coloanele de manifestanţi pornesc din nou prin oraş, dar din nou sunt atacate de forţele de ordine; se dau lupte în adevăratul sens al cuvântului; mulţi demonstranţi sunt arestaţi.

În jurul orei 16.00, mai multe tramvaie sunt blocate de către manifestanţi şi se strigă „Jos cu Ceauşescu!”. O parte a mulţimii merge spre căminele studenţeşti pentru a aduna noi demonstranţi. Până la miezul nopţii, unii manifestanţi, printre care şi pastorul László Tokés, sunt bătuţi şi arestaţi.

Starea de necesitate

După eşecul din 16 decembrie, autorităţile represive încep ziua de duminică în forţă. În jurul orei 10.30, trei coloane de militari şi tehnică militară traversează Timişoara. Lumea, îngrijorată deja de violenţa şi arestările din ziua precedentă, se adună în faţa Comitetului Judeţean de partid. De aici se comunica direct inclusiv cu Nicolae Ceauşescu.

Demonstranţii iau cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de partid. Forţele de ordine ripostează. Deocamdată cu gaze lacrimogene, dar reuşesc să respingă protestatarii. Încă de dimineaţă, Armata şi Internele îşi împărţiseră zonele importante din oraş. Potrivit mai multor documente, Armata răspundea de 20 de puncte, între care mai multe întreprinderi, gara, podurile de peste Bega şi Piaţa Maria; iar Securitatea, Miliţia şi grănicerii, de 8 puncte între care Piaţa Operei, Piaţa Libertăţii, Spitalul Judeţean, Calea Aradului.

În jurul prânzului, mii de manifestanţi se aflau în Piaţa Operei, pe Calea Girocului, la Comitetul Judeţean de Partid şi în alte puncte.

În cursul după-amiezii, situaţia s-a agravat. Potrivit procurorilor care invocă crime împotriva umanităţi la 30 de ani de la Revoluţie, la 13.30, ministrul Apărării, Vasile Milea a transmis ordinul ca armata să intre în stare de luptă şi instituie starea de necesitate în județul Timiş, o decizie care nu putea veni legal decât de la Nicolae Ceauşescu. Efectele apar imediat.

Nicolae Ceaușescu dă ordin să se tragă

În data de 17 decembrie, pe când demonstranţii intraseră în sediul Comitetului Judeţean a PCR şi distruseseră inscripţia comunistă de pe faţadă, iar aici pe treptele Catedralei a început de asemenea manifestaţia, la Bucureşti, s-a adunat primul cerc al puterii, Comitetul Executiv al PCR, în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. „Să fi tras în ei, să fi căzut”, a strigat Elena Ceauşescu. „Şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă”. „Deci măsuri imediate! Să lichidăm repede ce este. Să fie în stare de luptă şi unităţile de la Interne şi unităţile de la Apărare. Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, să fie lichidată radical!” Cei care au intrat în sediul PCR nu trebuiau să mai iasă de acolo! a completat Nicolae Ceauşescu.

Miniştrii Milea şi Postelnicu, precum şi şeful Securităţii, Iulian Vlad îşi fac mea culpa şi promit să remedieze situaţia. În mai puţin de două ore, Calea Girocului a devenit scena unui măcel. Iar treptele Catedralei ctitorite de Regele Mihai se vor umple de sânge. Calea Girocului | Tancuri, gloanțe, teroare Din depoziţiile adunate de-a lungul anilor reiese că şeful Marelui Stat Major al Armatei, Ştefan Guşă, care se afla la Timişoara, a dat ordin să fie recuperate tancurile cu orice preţ pentru că erau armate cu obuze de război care ar fi explodat. Nu există vreo expertiză publică în acest sens. Cert este că pe Calea Girocului s-au înregistrat în după-amiaza de 17 decembrie 11 morţi şi 26 de răniţi, între care 6 femei.

300 de victime în câteva ore

Spitalul de Urgenţă era în alertă din jurul prânzului, cu cele două secţii de mare chirurgie şi cea de neurochirurgie. La chirurgie, triajul împuşcaţilor a făcut faţă numai în primele două ceasuri. Şefii secţiilor făceau selecţia victimelor, restul chirurgilor au operat fără încetare până a doua zi de dimineaţa. Directorul spitalului a cerut suplimente de sânge şi plasmă din oraşele apropiate.

Marius Teodorescu, chirurg Timișoara:

Unii au venit împuşcaţi de la început, unii aveau plăgi mai uşoare la nivelul membrelor, alţii cu plăgi mai grave, la nivelul abdomenului şi toracelor. Aş putea spune că locul leziunii a hotărât dacă pacientul va rămâne în viaţă sau nu. Pentru că cei împuşcaţi în inimă, în cap, nu au mai ajuns decât decedaţi.

Victimele erau adunate practic din toate părţile oraşului.

Marius Teodorescu, chirurg, Timișoara:

Noi nu am fost obişnuiţi cu plăgi împuşcate, foarte rar accidente de vânătoare. Dar asta cu leziuni, noi nu am mai avut. Asta a fost practic o situaţie de război! Numai statele în care e război, statele pot avea o experienţă mare. Ce m-a impresionat cel mai mult? A fost mormanul de decedaţi care au ajuns la sala de operaţie şi erau clădiţi acolo, lângă blocurile operatorii care s-au grăbit să îi ducă sus şi au murit. Se făcuse un morman. Ăla m-a impresionat . Asta din cauza unui triaj inadecvat, ei nu ar fi trebuit să ajungă la sala de operaţie. Au alt loc.

Spitalul Județean, între Miliție și Securitate Acel alt loc era morga spitalului. Aici avea să ajungă pentru puţin timp şi Alexandru Ştefan Ferkel. În noaptea de 17 spre 18, soţia, Mihaela, îşi adusese la spital soţul grav rănit, dar viu. A doua zi, ea şi multe alte rude ale celor împuşcaţi au fost daţi afară din spital sub ameninţarea armei.

Mihaela Ferkel, inginer horticultor, Timișoara:

M-am întâlnit cu o cunoştinţă şi erau şi finii. Mă întreabă: Mihaela, ce faci aici? Am venit să o ridic pe Lepa de la morga spitalului. Am mai stat ce am mai stat. Până a venit Miliţia împreună cu Iosif Veverca şi cu încă un gradat, a înconjurat Spitalul Judeţean şi ne-a ameninţat că îşi va descărca arma dacă nu părăsim spitalul.

Cenușa a 43 de oameni, aruncată într-un canal

Mihaela Ferkel avea să afle mai târziu că 43 de corpuri celor morţi din cauza represiunii de 17 decembrie au fost furate de la morga spitalului de cadre militare, au fost transportate la Bucureşti şi incinerate.

Printre acestea, şi soţul ei. Cenuşa adunată în patru pubele de gunoi a fost aruncată în Dâmboviţa printr-o gură de canal. Operaţiunea, ordonată de Elena Ceauşescu însăşi, s-a numit „Trandafirul”.