Bulevardul cinematografelor. Cum era în comunism în centrul Capitalei. Râsete românești și lacrimi indiene
În anii comunismului, Bulevardul 6 Martie (astăzi Bulevardul Regina Elisabeta) a fost, fără exagerare, cea mai densă zonă de cinematografe din București.
Cu fațade monumentale, săli impunătoare și o viață culturală intensă, bulevardul care leagă Piața Universității de Cișmigiu era locul unde filmul devenea ritual urban.
Într-un oraș întunecat, un bulevard cu lumină și cozi la bilete
Seara, Elisabeta se aprindea. Reclamele cinematografelor luminau trotuarele, iar cozile se formau cu mult înainte de începerea proiecțiilor. A merge „la film pe 6 Martie” era un gest aproape ceremonial: ținută bună, program stabilit din timp, uneori chiar sacrificarea cinei.
Bulevardul avea un aer elegant, ușor occidental, în ciuda rigorilor epocii. Aici se venea nu doar pentru film, ci și pentru experiență.
Cinematografele legendare
De-a lungul bulevardului 6 Martie și în imediata vecinătate se aflau unele dintre cele mai importante săli de cinema din România:
Cinema Capitol – una dintre cele mai mari și mai frecventate săli, cunoscută pentru premierele importante;
Cinema Eforie – cu o selecție mai rafinată, adesea preferat de cinefili;
Cinema București – sală monumentală, cu program constant și public numeros;
Cinema Union – mai mic, dar cu un profil cultural distinct;
Cinema Victoria – situat strategic, foarte popular în anii ’70–’80.
Împreună, aceste săli transformau bulevardul într-un coridor al cinematografiei, unde puteai alege între mai multe filme, aproape ca într-un festival permanent.
Ce filme se proiectau înainte de 1990
Programul era atent controlat ideologic, dar oferta era mai bogată decât ne-am imagina azi. Pe ecranele de pe 6 Martie rulau filme românești de succes: epopei istorice, drame sociale, comedii populare. De asemenea, producții sovietice și est-europene, adesea spectaculoase;
Uneori erau și filme occidentale, în special franceze și italiene, uneori westernuri sau drame americane, aduse cu întârziere, dar primite cu entuziasm. Pentru mulți bucureșteni, aceste filme erau ferestre rare către o altă lume — una mai liberă, mai colorată, mai sonoră decât realitatea de afară.
Fenomenul Nea Marin miliardar
Nea Mărin miliardar” (1979) este considerat cel mai popular film românesc realizat înainte de 1989.
Cu aproximativ 14–15 milioane de spectatori, filmul a stabilit un record absolut în cinematografia românească.
Interpretarea memorabilă a lui Amza Pellea și umorul accesibil publicului larg au făcut ca pelicula să ruleze ani la rând în marile cinematografe ale Capitalei.
Succesul său constant l-a transformat într-un reper cultural și într-un simbol al filmului românesc de mare public.
Fenomenul filmelor indiene: săli pline, lacrimi și aplauze
Un capitol aparte din istoria cinematografelor de pe bulevardul 6 Martie îl reprezintă filmele indiene, care au cunoscut un succes uriaș în anii ’70 și ’80.
Pentru multe săli — în special Capitol, București sau Victoria — proiecțiile de filme indiene însemnau săli arhipline, uneori zile la rând.
Titluri precum „Lanțul amintirilor”, „Vagabondul”, „Disco Dancer”, „Bobby” sau „Zita și Gita” deveniseră adevărate evenimente. Filmele durau ore întregi, aveau pauză, muzică multă, povești de dragoste imposibile și finaluri care smulgeau lacrimi. Publicul le urmărea cu o intensitate rar întâlnită: se plângea în sală, se aplauda, se fredonau melodiile la ieșire.
Un centru cultural
Bulevardul 6 Martie nu era doar despre cinema. Era despre întâlniri, discuții, plimbări înainte și după film. Despre comentarii în șoaptă, despre aplauze discrete, despre emoția colectivă trăită în sală.
Bulevardul 6 Martie funcționa ca o agora culturală, unde filmul devenea pretext pentru socializare și visare.
Declinul de după ’90
După căderea comunismului, cinematografele au intrat într-un declin rapid. Lipsa investițiilor, concurența televiziunii și apoi a mall-urilor au golit sălile. Unele au fost închise, altele transformate, iar puține au supraviețuit cu greu.
Astăzi, Elisabeta e un bulevard aglomerat, grăbit, pragmatic. Puțini mai știu că aici a fost, cândva, cea mai importantă arteră a filmului din București.
Dar memoria rămâne. În fațadele vechi, în numele sălilor dispărute, în amintirea serilor în care orașul se oprea, pentru două ore, ca să privească un ecran.
