Cum şi-a pregătit Veronica Micle sinuciderea. Ultimele versuri au fost scrise cu gândul la Eminescu

Mihai Eminescu şi Veronica Micle au trăit o dragoste care a făcut istorie şi care impresionează şi astăzi prin dramatismul ei, chiar și după atâta timp.

Cea mai mare iubire a Luceafărului , poeta Veronica Micle s-a născut la Năsăud, la data de 22 aprilie 1850. La doar 14 ani, pe  7 august 1864, Veronica Micle s-a căsătorit cu Ştefan Micle, care la data căsătoriei era profesor universitar.

Veronica Micle și Eminescu au vrut să se căsătorească, dar totul le-a fost împotrivă

Pe Eminescu, Veronica l-a cunoscut la Viena, în 1872, într-o perioadă în care era femeie căsătorită cu doi copii. L-a revăzut pe poet în 1874 la Iaşi, când s-a înfiripat relaţia amoroasă, o relaţie ascunsă, contestată, bârfită şi privită cu ochii răi.

Când soţul Veronicăi a murit în 1879, povestea de dragoste a continuat. Nu s-au mai ascuns, însă sorţii le-au fost în continuare potrivnici.

Veronica rămăsese, în urma morţii soţului, cu o pensie infimă din care trebuia să îşi întreţină cele două fiice. Căsătoria cu Eminescu ar fi însemnat pierderea singurului venit constant pe care îl avea. Cum poetul nu a putut să îi ofere niciodată stabilitate financiară, căsătoria a rămas doar la nivel de deziderat. Cu toate acestea, s-au logodit de două ori.

Drama oamenilor care se iubeau, dar sufereau pentru că nu puteau fi împreună, a ajuns la apogeu când Veronica a dat naştere unui copil mort.

Au vrut să se căsătorească în 1880. Toţi cei din jurul lui Eminescu s-au opus, considerând că adorata poetului nu este potrivită pentru el. Junimiştii au denigrat-o în faţa lui Eminescu şi l-au oprit să facă ”imprudenţa” de a se căsători cu femeia de moravuri uşoare, aşa cum era considerată Veronica. Au urmat intrigi, infidelităţi, acuzaţii, suferinţe şi multe epistole de dragoste.

Trădare și apoi moarte

Eminescu s-a refugiat în braţele altor femei, iar Veronica, femeia trădată care încă îl iubea, s-a răzbunat. Dragostea a rămas. „Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu.

În 1887, când Veronicăi i-a apărut un volum de poezie, primul exemplar i-a fost trimis poetului cu dedicaţia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″. Bolnav fiind, Eminescu o implora să-l uite.

Finalul vieţii lui Eminescu i-a prins aşa cum au trăit: despărţiţi. Eminescu, ţinut departe de Veronica de sora lui Henrietta, a murit pe 15 iunie 1889 într-un sanatoriu din Bucureşti. Veronica a fost acuzată de apropiaţi că nu i-a fost alături poetului în ultimele sale zile.

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”, îi scria Veronica Micle lui Alexandru C. Cuza, în aprilie 1889.

A băut arsenic și a murit la 50 de zile distanță de iubitul ei

Eminescu a sfârşit în sanatoriul doctorului Şuţu, pe 15 iunie 1889. La aflarea veştii, se spune că  Micle ar fi scris  în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”. Poezia a apărut în cotidianul „România” din 20 iunie 1889, la finalul reportajului dedicat funeraliilor lui Eminescu.

Veronica a mers la slujba de înmormântare de la biserica Sf Gheorghe din Bucureşti,unde a fost dus trupul neînsufleţit al poetului înainte de a fi înmormântat în cimitirul Bellu.

Şi-a luat adio de la iubirea vieţii ei cu un buchet de flori de nu-mă-uita.

La scurt timp după moartea lui Eminescu, distrusă de durere, Veronica s-a refugiat la mănăstirea Văratec.Aici şi-a premeditat sinuciderea. Pe 1 august 1889 îi scria unei apropiate, Smaranda Gârbea, cerându-i să îi facă rost de arsenic pentru fiica ei cea mică, suferindă de anemie.  Tot pe 1 august, Veronica scria :

„O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.”

A primit arsenicul cerut a doua zi. În seara zilei de 3 august, după ce primise vizita unor prieteni din Iaşi, Veronica s-a retras în camera ei şi a băut sticuluţa cu arsenic. A urmat o agonie de mai bine de 20 de ore, între viaţă şi moarte, timp în care medicul chemat de urgenţă de la Iaşi a încerca să o salveze.

Încercările medicului au eşuat şi Veronica s-a stins din viaţă, la 39 de ani, pe 4 august 1889, la fix 50 de zile de la moartea lui Eminescu, cel care îi scrisese cu câţiva ani înainte de moarte: “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.”