Cârciuma „Buturuga” din Cișmigiu a trecut de 100 de ani. A fost una dintre cele mai frecventate terase din București

Cârciuma „Buturuga” din Cișmigiu a trecut de 100 de ani. Povestea pornește la începutul secolului XX, fiind „opera” lui C. Dumitrescu-Țăranu, cârciumar și tată al cunoscutului N.D Țăranu, co-fondator al revistei „Furnica”, înființată în anul 1904.

Înainte să deschidă „Buturuga”, Dumitrescu-Țăranu mai deținuse o altă cârciumă, care se afla la mică distanță de Hanul Galben și de Mahalaua Dracului și care era printre cele mai apreciate din oraș.

Cârciuma „Buturuga” din Cișmigiu a trecut de 100 de ani. Marea deschidere

Deschiderea terasei din Cișmigiu s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, când „întreaga Capitală a vizitat cârciuma”.

Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu.

În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul marelui actor Iancu Brezeanu.

„Ploaie de halbe și de șprițuri”

E probabil că și băutura s-a vândut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant:„

O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională», d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București noi.

În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri (Ranetti – n.a.), se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”.

Câteva sute de lei pentru o notorietate uriașă

Lăutari în costum național au delectat publicul împreună cu muzica unui „grafofon triplu”.

Dar atracția principală a fost Niță, „simplu patron cizmar”, socialist de inimă și prezență tonică prin cârciumile populare ale timpului. La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cârciumă – putem spune că, paradoxal, cel puțin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a fost una zis de berărie, în timp ce dreapta a fost marcată de asceză și de cultul unor profeți austeri –, era o prezență foarte remarcată prin tonusul său romantic.

La cheful popular din Cișmigiu, Niță se spune că „i-a dat gata pe toți cu romanțele lui de inimă albastră cântate pe glasul al șaptelea”.

Întreaga poveste din Cișmigiu i-a costat pe organizatori doar câteva sute de lei – e vorba de deficit – ceea ce e foarte puțin comparativ cu notorietatea dobândită.

„La «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii”

Situată în imediata apropiere a chioșcului și a scenei de teatru popular, „Buturuga” a reușit să capteze acest public atras la început de formele rudimentare de comedia dell’arte și apoi de teatrul de revistă bulevardier.

S-a potrivit ca o mănușă gustului comun, al mahalalei ieșite în centru sau al provincialului de joasă sau medie condiție pripășit într-un București tot mai cosmopolit, aproape lipsit de familiaritate pentru el.

Cel care surprinde cel mai bine această ambianță, dar și fără îngăduință, este Henri Stahl în Bucureștii ce se duc:

„Singura atracție a grădinii (Cișmigiu – n.a.) pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la «Buturugă», grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă.

În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi.

Locul unde servitorimea își maimuțărete stăpânii

Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii:rândașii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește;ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de ștofă groasă țărănească și, pe deasupra un șorț galben;oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare.

Aici servitorimea își maimuțărește stăpânii:bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit;ori prea repede, ridicând sus cotul;ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede;sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor.

La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”.