EXCLUSIV. Cum funcționa sistemul Garanție-Returnare pe vremea lui Ceaușescu: când rămâneai fără bani, vindeai sticle. Tinerii reușeau să stea niște zile în plus la mare

Sistemul RetuRo, care intră în vigoare de astăzi, nu e ceva de fapt nou pentru România. Aceia născuți în anii socialiști, sigur își aduc aminte cum funcționa sistemul Garanție-Returnare pe vremea lui Ceaușescu.

Existau însă unele diferențe față de sistemul actual, mai ales că pe atunci băuturile se comercializau în sticlă de sticlă. Așadar, din nicio gospodărie nu lipsea peria lungă cu țepi circulari – specială pentru spălatul sticlelor.

Cum funcționa sistemul Garanție-Returnare pe vremea lui Ceaușescu. Berea cu gust de ulei

Sucurile, berea, apa minerală, dar și vinul sau orice spirtoase, se vindeau la sticlă de sticlă. Toate sticlele erau la fel: albe, verzi și maro, la 05 sau la 1 litru.

Și uleiul se vindea în același fel de sticlă  și nu erau puține cazurile în care, din motivele de refolosire, te trezeai ca ai cumpărat o bere într-o sticlă care în care anterior fusese ulei, ceea ce o făcea practic imposibil de băut.

Deja, prin anii din urmă ai comunismului, românii aveau ochiul format și își dădeau seama din magazin cu ce fel de ambajaj aveau de-a face.

Tot la sticlă – dar unele cu gura mai largă, se vindea și laptele.

Iaurtul, sana, chefirul erau la borcane mici – iaurtul la 100 g, sana și chefirul la 250 g, într-un ambalaj intermediar între sticle și borcan. Toate aveau capace argintii, de aluminiu, lipite – deci ușor de scos.

De asemenea, toată conservăraia, fie gemuri și compoturi, fie zacuscă, bulioane, murături, etc se găsea preponderent la borcane de sticlă.

Sticla la schimb

Diferența majoră față de sistemul actual era, pe vremea comunismului, ”sticla la schimb”. După ce plăteai o dată, de doua ori, garanția la sticle (care era în medie cam ca acum, 0.50 bani), în fiecare gospodărie se adunau niște ambalaje cu care puteai merge la alimentara și să le dai la schimb când cumpărau produse similare.

Astfel, garanția nu se mai plătea.

De-aici imaginile cu cozile la ulei, de după anii 80, la care mai toți românii se duceau cu sacoșa cu sticle goale. Vremurile erau grele și făceau astfel o economie.

Practic, cu garanția economisită pe șase sticle, iți luai o pâine bună: franzelă albă.

Centre de colectare

Existau și centre de colectare pentru sticle și borcane. Centre mari, unde trebuia sa ai un număr minimum de sticle și borcane de care voiai să scapi.

Dar toată lumea avea. În orice gospodărie se adunau, în timp, zeci de sticle si borcane goale, care ocupau rafturi întregi prin cămări. Pentru că uitai să iei sticlă de schimb când mergeai la alimentară și plăteai iar garanție, iar și iar. Și te alegeai cu multe sticle. Acelea care nu erau folosite la gemuri, muraturi sau sucul de roșii, erau spălate bine-bine cu peria de sârmă – altfel nu le primeau – și duse cu sacoșele sau cu un cărucior de butelii la un centru. Erau mai multe centre de colectare în fiecare cartier – la orașe – astfel că nu aveai de mers mai mult de 15-20 de minute pe jos până la un astfel de depozit.

Acolo sticlele și borcanele erau verificate și în schimbul lor primeai banii. Uneori – pentru că lumea aduna zeci de sticle – suficienți bani să ai să pui familiei ceva pe masă până la următoare chenzină. Adică salariu.

Cât câștigau românii la vremea respectivă

Salariul mediu al unui român prin 1988 era în jur de 2800-2900 net. O pâine bună era 3-4 lei, un pachet de unt era 8 lei, 12 lei un litru de ulei, 4, 5 lei laptele. Un kilogram de zahar era 11 lei.

Un pachet de carne de porc era 33 de lei, un pachet de Carpați era 3, 25 lei. O înghețată  – vafă – era 3 lei. sau 3,25 lei.

O pereche de pantofi de piele era între 200 și 400 de lei.

Un bilet de tramvai era 1, 25 lei iar o Dacie costa 70.000 de lei.

Prețul unui apartament cu două camere într-un cartier bucureștean era aproximativ 120.000 lei.

Vacanțele la mare ale tinerilor se prelungeau cu 2- 3 zile datorită sticlelor goale

O bere la alimentara era cam 5 lei, iar una la o terasa, la mare, ajungea la 7-8 lei. În stațiunea tineretului, Costinești, erau câteva cantine – așa numitele ”Împinge tava”, unde mâncarea era ieftină: 4-5 lei o ciorba, 8-12 lei un felul doi.

Devenise o practică în rândul adolescenților ca atunci când terminau banii – și se întâmpla de obicei repede – să treacă la strâns sticle. Și se găseau destule, mai ales pe plajă, acolo unde le abandonau cei ”mai avuți”, care nu se mai sinchiseau să ducă sticla înapoi ca să ia garanția. le adunau în pungi de un leu și fuga cu ele la centrul de colectare.

Puteai aduca sticle de aproximativ 10 -20 de lei pe zi, bani cu care să acoperi costul unei mese la Împinge tava și să-ți rămână și de o bere. Bașca, se mai cumpăra mâncare de la alimentară, o pâine și salam de vară și era și mai ieftin.

Sticleeee goaleeee cumpr

Erau frecvente, deci mega cunoscute în epocă și căruțele trase de cai care treceau o dată la câteva zile mai ales prin cartierele de case.

În special cetățeni rromi, care le scuteau pe gospodine drumuri cu brațele încărcate până la centrele de colectare. Ofereau mai puțin la sticlă/ borcan, ca să poată lua ei diferența, dar și le luau din curte și te ajutau și la încărcat.

Strigătul – veste că vine colectarea a rămas în memoria colectivă a celor care au trăit în epocă:

”Sticleeee goaleeee cumpr…”