Deși filmele lui de groază sunt arhicunoscute, există și o serie de lucruri mai puțin știute despre Alfred Hitchcock. Acesta s-a născut la Londra pe 13 august 1899 și în peste 50 de ani de carieră ca regizor de film, acesta a ajutat la revoluționarea stilului filmului, în filme clasice precum „Psycho”, „Rear Window” și „Vertigo.”
Stilul său vestimentar la patru ace, fizicul rotund și umorul său negru ca semn distictiv l-au făcut unul dintre cele mai iubite celebrități din spatele camerei.
Există totuși și detule lucruri surprinzătoare despre bărbatul cunoscut ca „Maestrul suspansului” al marelui ecran.
După ce a lucrat șase ani în departamentele de vânzări și publicitate ale unei companii de telegraf, Hitchcock, în vârstă de 21 de ani, și-a făcut intrarea în industria filmului în anul 1921.
Prima șansă de a regiza un film întreg, de lungă durată, a avut-o în anul 1925 pentru filmul „The Pleasure Graden”, iar apoi a urmat debutul său cu filmul „The Mountain Eagle”, o dramă mută în care acțiunea se petrecea in Kentucky.
Toate tipăriturile filmului „The Mountain Eagle” au dispărut de atunci, iar astăzi, tot ce a mai rămas din film sunt câteva fotografii de producție și un cartonaș de lobby care a fost găsit într-un magazin necunoscut.
Hitchcock a fost fericit că filmul s-a pierdut – l-a numit odată „un film foarte prost” – dar acum se află în top-ul listei „Cele mai căutate” filme pierdute, a Institutului de Film Britanic.
Hitchcock a lucrat cu cei mai talentați oameni de la Hollywood, dar cel mai de încrederea sfătuitor a fost, cu certitudine, soția sa, Alma Reville.
Cei doi s-au căsătorit în anul 1926 după ce au lucrat împreună la filiala din Londra a unei faimoase companii de producție numită Famous Players-Lasky. Reville a devenit, mai târziu, scriitor, supraghetor al scenariului, editor și asistent de regizor la multe dintre filmele lui Hitchcock, iar acesta a ajuns să prețuiască mai mult părerea soției față de a celorlalți.
Ca tânăr regizor, după fiecare dublă, se pare că se uita la Reville pentru a-i cere părerea:„Este totul in regulă?”, înainte de a trece la următoarea scenă.
Reville nu mai apărea în spatele scenelor pe măsură ce cariera lui Hitchcock progresa, dar aceasta a continuat să consulte scenariile, să ajute la distribuirea rolurilor și la luarea deciziilor până în anii 1960.
Printre alte contribuții, Reville a fost resposabilă pentru convingerea lui Hitchcock de a lua în considerare folosirea liniei melodice a compozitorului Bernard Herrmann pentru coloana sonoră a scenei crimei de la duș din filmul „Psycho”.
Hitchcock avea o înclinație pentru a face farse absude și, adesea, crude pe platoul de filmare și în viața privată. Acesta avea o plăcere în a pune perne care scoteau diferite zgomote sub scaunele colegilor săi, iar, odată, a fost gazda unui dineu unde toate felurile de mâncare au fost vopsite albastru cu un colorant alimentar.
Una dintre cele mai amănunțite cascadorii ale sale a fost aceea în care Hitchcock a pariat cu un membru al echipei sale că nu poate sta încătușat o noapte întreagă.
Omul a acceptat, doar pentru a-și da seama mai târziu că regizorul i-a dat un laxativ înainte de a-i pune cătușele. În unele cazuri, Hitchcock a folosit farsele ca parte a procesului creator.
În timpul filmărilor pentru „The 39 Steps”, acesta a încătușat personajele principale pentru o scenă, iar apoi a pretins că a pierdut cheia. Actorii au fost legați unul de altul o bună perioadă de timp până când regizorul a găsit „dintr-o dată” cheia în buzunarul unei haine.
Precum mulți regizori de la Hollywood, Hitchcock a contribuit la cel de-al Doilea Război Mondial făcând filme de propagandă pentru Aliați. Acesta a filmat două filme scurte pentru Ministerul Britanic de Informație despre luptătorii rezistenței franceze și, în vara anului 1945, a ajutat la adunarea unui material despre taberele de concentrare pentru un documentar numit „Memory of the Camps.”
Hitchcock a colaborat cu scriitori care au fost martorii atrocităților și a dat instrucțiuni cameramanilor despre cum să filmeze adecvat ororile din lagărele morții.
Filmul a fost destinat, inițial, publicului german, dar a fost arhivat după ce guvernul britanic a decis că ar fi fost o lovitură pentru națiunea deja „beteagă” moral. „Memory of the Camps” a rămas arhivat până în anii 1980, când documentarul a fost arătat la festivalurile de film și a fost difuzat la televizor.
Regizorul a format echipă cu actori legendari precum Cary Grant, Ingrid Bergman și Jimmy Stewart, dar a beneficiat de ajutorul unor talente din afara lumii filmului.
Acesta a angajat persoane ca Dorothy Parker, Raymond Chandler, Thorthon Wilder și John Steinbeck pentru a finisa scenariile și a încercat să îi aducă și pe Ernest Hemingway și Vladimir Nabokov să scrie pentru el.
În anul 1945, pentru filmul „Spellbound”, Hitchcock l-a adus pe artistul suprarealist, Salvador Dali pentru a ajuta la inventarea secvențelor complexe ale visului.
Regizorul a ținut învăluită în mister producția anilor 1960 a filmului „Psycho” în ideea de a păstrat intriga filmului surpriză. A cumpărat drepturile romanului lui Robert Bloch prin intermediari și se crede că a cerut secretarei sale să cumpere cât mai multe exemplare ale cărții pentru a putea păstra conținutul ascuns.
Mai târziu, i-a forțat pe membrii echipei și distribuției să depună un jurământ pentru a nu dezvălui intriga și a nu divulga informații presei pentru a-i împiedica pe critici să nu îl distrugă.
Reclama filmului din ziar invocă spectatorii să spună „ Vă rugăm nu divulgați sfârșitul. Este singurul pe care îl avem!”
Hitchcock a fost numit cavaler de Regina Elisabeta II în anul 1980 și a primit numeroase onoruri pentru munca sa, cu toate acestea, Premiul Academiei pentru cel mai bun regizor mereu l-a ocolit.
Acesta a fost nominalizat de cinci ori pentru „Rebecca”, „Lifeboat”, „Spellbound” „Rear Window” și „Psycho”, dar a rămas, în propriile cuvinte „mereu domnișoară de onoare, niciodată mireasă.”
Atunci când Hitchcock a primit, în sfârșit, un Oscar pentru onorarea întregii activități, a ținut unul dintre cele mai scurte discursuri de acceptare din istoria ceremoniei, spunând doar:„Multumesc…chiar foarte mult.”