Marioara Voiculescu, „mareşala teatrului românesc”. A fost prima femeie din țară care a fondat o companie de teatru
Marioara Voiculescu, „mareşala teatrului românesc”. A fost una dintre actriţele românce care au dat o semnificaţie concretă termenului de „divă“ la noi în ţară, la începutul secolului XX.
Dincolo de prestaţia sa scenică, actriţa a fost, de asemenea, prima femeie din România care a fondat şi condus propria companie de teatru.
Marioara Voiculescu, „mareşala teatrului românesc”. A intrat la Conservator cu dispensă, la 14 ani
Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani.
A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila.
În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru.
A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme.
Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil.
Prietenă cu Regina Maria
Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor.
A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu.
O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut.
A avut o carieră fulminantă care s-a încheiat cu roluri în piese de Ibsen, Hugo sau Cocteau.
Cei care au văzut-o jucând pe scenă au simţit cum fiinţa ei emana ceva straniu, ce te atrăgea şi te fixa. Avea o voce când tăioasă, când blândă. Nu ştia să râdă, dar cu surâsul ei încântător, păstrat şi în poze, a cucerit lumea. Instinctele primare şi cuvintele din fiecare zi căpătau realitate şi justificare emotivă: dragostea înceta să fie simpla posesiune brutală când Marioara Voiculescu îi înălţa, îi rafina, îi transfigura chemarea, pe scenă.
Ținută departe de scenă de comuniști
Deoarece a refuzat, după instaurarea regimului comunist, să joace în spectacole propagandistice, şi-a trăit ultima parte a vieţii în sărăcie.
I-a urât pe bolşevici, pe legionari şi a avut parte de 30 de ani de comunism. A vrut să joace până în ultima clipă a vieţii ei, dar a fost înlăturată.
“Eu am suferit până la ultima picătură de sânge. Directorii m-au ţinut departe de scenă. Ceream să joc un rol gratis. Am suferit atâta, încât am fost aproape de sinucidere.”
Viaţa frumoasă, boemă, opulentă se transformă în calvar odată cu 1947, anul în care Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional de atunci, o pensionează.
În “Jurnal” povesteşte cum, o dată, găsind pe strada un fruct s-a repezit şi a muşcat din el, după care, făcându-i-se ruşine l-a pus într-o sacoşă şi l-a dus acasă.
În timp ce unii actori recitau poeme cu Stalin la Radio, ca să trăiască bine, Marioara Voiculescu îşi număra cu demnitate banii pentru pâine şi carne. Avea în întreţinere nişte servitori şi un băiat.
Ultima dorință
„Doresc să fiu incinerată, însă numai daca fiul meu doreşte şi el acest lucru pentru el. Nu vreau să fim despărţiţi în eternitate. Am trăit o viaţă întreagă în întunericul teatrelor – şi câtă nevoie de soare şi de lumină am avut întotdeauna!”.
În 1965, când scria aceste „Ultime dorinţi”, Marioara Voiculescu avea 80 de ani. Avea să moară tocmai în 1976, în Sanatoriul Otopeni, tot cu gândul la fiul ei, Paul Voiculescu Quintus. „Am muncit pentru el o viaţă întreagă şi nădăjduiesc să respecte în viitor marea mea iubire de mamă”.
Şi-a dorit să nu fie uitată. “Un cald sentiment pentru toţi colegii mei din teatru: iubire pentru colegii şi elevii mei. Mă despart cu greu de ei, rugându-i să nu mă uite şi să ajute pe fiul meu în toate momentele grele şi grave.”
A murit la 3 martie 1976.
